30 de ani de libertate - Un proiect RRC

În anii dictaturii comuniste, Radio Europa Liberă a fost singura sursă credibilă de informații pentru milioane de români. Pe undele sale veneau vești din lumea liberă pentru cei ale căror destine fusesără capturate de regimul dictatorial. Dar Europa liberă a fost mai mult decît un post de radio: a fost un fenomen. Ascultați un documentar despre eroii nevăzuți (dar auziți!) care au vestit libertatea. Matei Martin

Vadim Pirogan s-a născut în anul 1921, în orașul Bălți, care, la vremea respectivă, făcea parte din România. Când Basarabia este ocupată de sovietici, Pirogan, absolvent a cinci clase la liceul Ion Creangă din Bălți, se înscrie pe lista celor care doreau să se refugieze în România. Ajunge, însă, în lagărele morții din Siberia, cunoscând, astfel, regimul concentraționar comunist la el acasă. După cinci ani de lagăr, se întoarce la Bălți și se înscrie la liceul pedagogic din localitate. Urmărit, din nou, de NKVD, părăsește Basarabia și se stabilește la Lvov. Abia după 1989 revine în Basarabia și începe lupta pentru drepturile moldovenilor. Vadim Pirogan înființează, la Chișinău, Muzeul Memoriei Neamului, care documentează tragedia românilor din Basarabia și crimele comise de sovietici. Și-a păstrat, până la sfârșit, dragostea pentru oameni și credința că, până la urmă, adevărul iese la iveală.

Criticul și istoricul de artă Theodor Enescu s-a numărat printre oamenii de cultură condamnați în procesul Noica-Pillat, unul dintre cele mai celebre procese împotriva intelectualilor, primul arestat al grupului fiind Constantin Noica, în decembrie 1958, iar ultimul inculpat, Nicolae Steinhardt, în ianuarie 1960. Toți cei 23 de intelectuali au fost torturați, umiliți, acuzați de a fi încercat să submineze regimul și condamnați exemplar, pentru a-i înspăimânta și a-i reduce total la tăcere pe cei care mai erau interesați să-i critice pe comuniști. Capii loturilor, Constantin Noica și Dinu Pillat, au primit câte 25 de ani muncă silnică iar cele mai mici pedepse, 6 ani închisoare corecțională, le-au avut Simina Mezincescu și Păstorel Teodoreanu. Theodor Enescu sau blândul Toto, cum îl numea colegul de lot și prietenul Alexandru Paleologu, a căpătat o pedeapsă de 7 ani de închisoare corecțională. Fusese prieten cu cine nu trebuia, citise ce nu trebuia, gândise ce nu trebuia.

Șaptezeci și patru de ani avea scriitorul Vasile Voiculescu atunci când l-au arestat. în seara de 4 august 1958, așa cum îmi povestea fiica sa, Gabriela Defour Voiculescu. Presimțea că va ajunge în închisoare și se grăbise să termine Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, ciclul de poezii la care ținea cel mai mult și pe care nu a mai apucat să-l vadă tipărit. Lucrurile pământești nu-l mai interesau, îmi spunea tot fiica sa, nu a dat importanță faptului că i-au luat comuniștii casa din Cotroceni și toate bunurile, dar, când a auzit că i-a fost confiscată biblioteca de 10.000 de volume, Vasile Voiculescu ar fi spus: de-acum pot să mor! După 4 ani de temniță grea, a ieșit din închisoare bolnav de TBC la coloană și a mai trait, imobilizat la pat, mai puțin de un an.

Năvodul a cules orbește totul: pești, melci, ierburi, scrie Alexandru Mihalcea în Jurnal de ocnă. Studentul la jurnalistică, de 22 de ani, s-a aflat și el în acest năvod. A fost arestat în 1959, împreună cu alți colegi de facultate, acuzat că ar fi „calomniat arta, literatură şi scriitorii progresişti după 23 August, că simpatizează cu evenimentele din Ungaria, că ascultă posturi de radio imperialiste” și a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Motivul a fost de fapt altul, mi-a povestit Alexandru Mihalcea: refuzase, cu câțiva ani înaintea arestării, să lucreze pentru Securitate. Intreaga configurație a vietii lui a fost atunci programata, a devenit un ins care nu mai era deloc stăpân pe propriul destin. A trecut prin închisorile de la Uranus, Jilava, Gherla, lagărele de la Poarta Albă, Salcia, Luciu-Giugieni. În colonia de muncă forțată de la Stoenești, scriitorul Ion Omescu l-a învățat, în trei luni de zile, limba franceză. După eliberarea din închisoare, avea să obțină și o diploma în limba și literatura franceză la Universitatea din București, după care va fi profesor de franceză, vreme de două decenii, la Constanța. După 1989, adică după 30 de ani de când fusese exmatriculat de la Facultatea de jurnalistică, Alexandru Mihalcea ajunge să lucreze în presă, ca redactor la revista Tomis și corespondent al ziarului „România liberă” pentru Dobrogea.

Pentru mulți dintre deținuții politici închisoarea a fost atât loc de suferință, cât și universitate. Sunt celebre conferințele ținute de filosofii Ion Petrovici la Aiud sau Mircea Vulcănescu la Jilava, în anii 50, când elita intelectuală din România se mutase forțat în temnițele comuniste. Mihai Rădulescu era student în anul al doilea la Filologie, când a fost arestat, în noiembrie 1956, și condamnat în lotul studenților care au vrut să organizeze un miting de solidarizare cu Revoluția din Ungaria. Între 20 și 24 de ani, Mihai Rădulescu și-a continuat, astfel, studiile la Jilava, Gherla, și în coloniile de muncă forțată de la Periprava și Luciu-Giurgeni. După 1989, a înființat editura Ramida unde a publicat, vreme de 10 ani, memoriile foștilor deținuți politici din România, cât și studiile sale despre comunism și literatura de detenție.

Așa și-l amintea scriitorul Barbu Cioculescu pe unchiul său, Radu Cioculescu, mort în 1961, în închisoarea din Dej. Publicist, critic muzical, director adjunct al Operei Române din Bucureşti şi al Filarmonicii Române, secretar de redacţie al Revistei Fundaţiilor Regale, administrator delegat al Societăţii Române de Radiodifuziune, traducător al capodoperei lui Proust, În căutarea timpului pierdut – sunt doar câteva repere din biografia unui om care și-a sacrificat viața ca să nu-și trădeze idelurile în care credea. Spre desoebire de fratele mai mic, Șerban, care ne-a lăsat moștenire căteva adeziuni la politica PCR, un titlu de academician al Republicii Socialiste România dar și o operă care-i asigură un loc printre cei mai importanți critici și istorici ai literaturii române, de la Radu Cioculescu ne-au rămas câteva traduceri și articole risipite prin presa vremii și exempul unei vieți în care nu a acceptat compromisul, pactul cu Puterea, nici măcar de dragul vieții. Radu Cioculescu a fost membru al Partidului Național Țărănesc, arestat în anul 1949, împreună cu alți lideri national țărăniști și condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „complot contra ordinii de stat”. A trecut prin închisorile de la Jilava, Aiud, Pitești, Ocnele Mari și a murit în 1961, în închisoarea de la Dej, la vârsta de 60 de ani.

Micaela Ghițescu era studentă a Facultății de Filologie din București când a fost arestată, implicată în procesul ambasadelor, “lotul francez”, și condamnată la 4 ani de detenție politică din care a făcut trei. Pretextul a fost corespondența pe care a avut-o cu Marcel Fontaine, fostul director al Liceului Francez din București, o corespondență cât se poate de banală dar care a transformat-o pe Micaela Ghițescu într-un „duşman al poporului". Prima acuzație a fost de „crimă de înaltă trădare", apoi a fost reîncadrată la „complicitate la delict de agitaţie publică". În pușcărie a stat trei ani fără trei săptămâni și unul dintre momentele pe care și le amintea cu maximă precizie era acela când a cântat „Odă Bucuriei" la moartea lui Stalin. După eliberare, a reușit cu greu să-și termine studiile, să-și găsească ceva de lucru, să înceapă să traducă pentru a avea din ce trăi. După 1990, a devenit una dintre cele mai apreciate traducătoare din România, în special din literatura portugheză. Și tot după Revoluție, s-a numărat printre cei puțini care s-au încăpățânat să editeze “Memoria - revista gândirii arestate”. Micaela Ghițescu a murit anul acesta, cu două luni îninte de a împlini 88 de ani.

Zidul despărțitor se numește cartea scrisă fără creion și hârtie, gândită de către Annie Samuelli în anii de detenție politică. 12 din cei 20 cât fusese pedeapsa inițială. Două decenii de muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare. Annie și sora ei, Nora, au fost judecate în așa numitul „proces al bibliotecilor americană și engleză” și s-au trezit, dintr-o dată, în lumea din spatele gratiilor despărțitoare. Femei din generații, etnii, clase sociale și credințe diferite au fost supuse, ani în șir, la un regim de exterminare fizică și mentală. Annie Samuelli îmi povestea că, la un moment dat, într-o celulă a penitenciarului de la Mislea s-au trezit laolalta Maria Antonescu, văduva Mareșalului Antonescu, văduva lui Corneliu Zelea Codreanu și cumnata ei, Iridenta Moța, legionare, Eleonora Bunea Wied, verișoară a Regelui Mihai și cele două surori Samuelli, evreice. „Un buchet frumos” a spsu directoarea închisorii. Se miza pe faptul că cele șase se vor sfâșia între ele. Nu s-a întâmplat asta. Aveau toate un interes comun: supraviețuirea.

Motocicleta construită de aviatorul Sorin Tulea în închisoarea din Aiud, împreună cu alți doi ingineri ai regimului burghezo-moșieresc, se află astăzi la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet. Inginer de aeronave, pilot de elită pe frontul sovietic, provenind dintr-o familie bogată, Sorin Tulea părea predestinat pentru ceea ce am putea numi o carieră strălucită. A avut un avion personal, a învățat să piloteze la școala Ioanei Cantacuzino. La sfârșitul războiului, a fost doborât de sovietici pe teritoriul României, în timpul întoarcerii dintr-o misiune de bombardament. Sare cu parașuta din avionul în flăcări și scapă cu viață, dar cu arsuri grave care necesită doi ani de spitalizare și multe operații. După ce se vindecă, ajunge în temnițele comuniste. Reușește să supraviețuiască și celor 16 ani de închisoare politică.

Prin credința în Dumnezeu, Sergiu Grossu a dobândit, în închisoare fiind, libertatea interioară. Reușea, astfel, să facă abstracție de traiul mizerabil, de zi cu zi, și să se considere cu desăvârșire un om liber, în ciuda faptului că la picioare purta lanțuri. Și-a creat un univers propriu pe care regimul communist nu i l-a putut distruge iar starea de libertate interioară s-a răsfrânt și în poeziile compuse în temniță. A fost condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru activitate religioasă înterzisă și pentru că scrisese, în anii războiului, în ziarele Basarabia și Transnistria împotriva puterii sovietice și a fost eliberat după 3 ani, printr-un decret de amnistie. Reușește să plece din țară împreună cu soția sa, Nicole Valery-Grossu, și ea fost deținut politic, autoarea volumului memorialistic Binecuvântată fii, închisoare!. După ce s-au stabilit la Paris, soții Grossu au luptat, cu o energie exemplară pentru cauza creștină, editând, între 1971 și 1992, 239 de numere ale publicației periodice Catacombes.

44 de kilograme ajunsese să cântărească istoricul literar și folcloristul Ovidiu Papadima pe vremea când era deținut politic în lagărul de la Poarta Albă. Fostul bursier Humboldt, cronicar literar al revistei Gândirea, a fost dat afară de către comuniști de la Facultatea de Litere și Filosofie din Bucuresti unde era cadru didactic iar în 1952 a fost arestat și condamnat la închisoare pentru activitatea sa de publicist de dinainte de război. În cei trei ani de detenție, a trecut prin închisorile din Calea Rahovei, Craiova, Gherla, Jilava, lagărul de la Poarta Albă iar după eliberare, timp de un deceniu și jumătate, a avut interdicție de semnătură. Ovidiu Papadima a iesit din inchisoare cu convingerea că există Dumnezeu.

Nicolae Carandino a fost directorul ziarului Dreptatea, oficiosul Partidului Național Țărănesc, din 1946 și până la desființarea din 1947, în ceea ce a fost numită cea mai glorioasă perioadă a cotidianului. PNȚ era atunci un partid de rezistență la regimul comunist, ce începea să se instaureze la noi cu pași rapizi și sprijin sovietic. A fost arestat în 1947, după înscenarea de la Tămădău, împreună cu câțiva fruntași ai PNȚ, condamnat la 6 ani de temniță grea și doi ani de degradare civică. În realitate, avea să stea 9 ani în închisoare. La Sighetu Marmației a fost alături de Iuliu Maniu în ultimele sale clipe de viață. După 6 ani de detenție, liderul țărăniștilor nu mai putea merge și nici mânca singur iar Nicolae Carandino fusese adus pentru a-l îngriji. Pe 5 februarie 1953, într-o celulă de la Sighet, Iuliu Maniu, unul dintre oamenii politici care contribuiseră la înfăpturirea Marii Uniri, de trei ori prim-ministru al României, se stingea din viață, la vârsta de 80 de ani. Trupul său avea să fie aruncat la groapa comună. Pe actul de deces a fost scris fără ocupație.

Tatăl, mort în închisoare la 48 de ani, era filosoful Mircea Vulcănescu iar Măriuca, fiica sa, și-a petrecut o bună parte din viață în căutarea părintelui pierdut, adunând amintiri și povești de la cei care au stat în închisoare cu el. Ea însăși a fost arestată la 18 ani doar pentru că era fata lui Mircea Vulcănescu.Într-adevăr, un om ca Mircea Vulcănescu se naște o data la 100 de ani. Mihai Șora îl numea "polul linistit" al generatiei din care făceau parte și Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu îar Virgil Ierunca vorbea despre "părintele risipitor al literaturii noastre". In câteva zile, Mircea Vulcănescu "a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit" scria Mircea Eliade despre "fratele rămas departe". Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, între ianuarie 1941 și august 1944, în guvernul lui lon Antonescu, a fost judecat în 1946 si condamnat la opt ani temniță grea. A murit pe 28 octombrie 1952, în închisoarea din Aiud. Legenda spune că ultimele sale cuvinte au fost: Să nu ne răzbunați!

Partizanii din munți nu au luptat pentru putere ci pentru un ideal, spune Victor Ioan Pica. E și greu de crezut cum o mână de oameni să poată năzui să răstoarne un regim susținut de tancurile sovietice. Ce i-a făcut să aleagă un asemenea drum de pierzanie pentru ei, familiile și prietenii lor? Ce l-a făcut pe Victor Ioan Pica, un copil de 17 ani – atât avea în 1950, când a fost prins, arestat și închis – ce l-a făcut să aleagă, de bună voie și nesilit de nimeni, acest drum plin de suferințe? Nu puteam să fac altfel, mi-a spus, o formulă magică ce nu poate nici fi înțeleasă, dar nici pusă la îndoială. Cei mai multi dintre partizani au fost fie executați, fie supuși regimului de exterminare din închisorile comuniste. Arestat și condamnat la 7 ani de detenție, apoi dus în domiciliu obligatoriu, în Bărăgan, Victor Ioan Pica este arestat, din nou, și trimis în temniță, fără ca autoritățile să se mai obosească să-i însceneze un alt proces. Când a ieșit din închisoare, în 1964, trecuse de 30 de ani și își trăise cea mai mare parte din tinerețe în temnițele comuniste. După 1990, și-a publicat cărțile scrise pe vremea lui Ceaușescu și păstrate în pungi de plastic, în pământ, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor și deputat în Parlamentul României din partea PNȚCD.

Toată viața lui Mihai Stere Derdena este istoria unui coșmar pentru că s-a încăpățânat, în ciuda tuturor încercărilor prin care a trecut, să rămână un neînvins. Iar povestea coșmarului o aflăm din Mărturisirea unui neînvins, volumul memorialistic publicat după 1990. Mihai Stere Derdena era student în anul al IV-lea al Facultății de Ziaristică de la Universitatea din București când a avut inițiativa formării unui grup de rezistență anticomunistă. În noiembrie 1956, se afla internat în spitalul studențesc de TBC, era sub perfuzie, și a fost ridicat de câteva cadre ale Securității pentru 5 minute. Cele 5 minute s-au transformat în 5 ani de închisoare, plus 2 ani și 6 luni de domiciliu obligatoriu în satul Rubla. În închisoare, Mihai Stere Derdena a fost, în mai multe rânduri, la un pas să-și piardă viață dar niciodată în pericol să renunțe la propriile principii și valori.

În 1956, când a fost arestat, Ovidiu Vasilescu era, la cei 17 ani ai săi, unul dintre cei mai tineri deținuți politici din țară. Ceea ce l-a susțint în toți cei opt ani petrecuți în subterane lumi nepământene a fost credința că ei, deținuții politici, erau simbolul prin care națiunea dovedea că nu vrea să se lase învinsă de un sistem social-politic impus. Convingerea că dreptatea e de partea lui l-a ajutat să nu renunțe la principiile în care credea. În anul 1958, Ovidiu Vasilescu a luat parte la așa-numita Revoltă de la Gherla, un episod foarte puțin cunoscut dar care a fost un moment important în istoria închisorilor politice din România acelor ani. Deținuții aflați într-una dintre celulele închisorii de la Gherla au îndrâznit să protesteze față de tratamentul bestial la care îi supuneau gardienii. Urmările acestei revolte au fost dramatice. Toți cei implicați au fost torturați cumplit, în anchete care s-au prelungit luni de zile iar apoi condamnați încă o data. În anul 1977, Ovidiu Vasilescu s-a solidarizat cu Mișcarea Goma, părăsind ulterior țara și stabilindu-se în SUA.

“Emil Manu, ai rămas demodat ca un vals“, spunea poetul despre sine însuși și, în același poem, își anticipa soarta: “O să te aresteze moartea într-o seară.“ L-au arestat, în 1958, organele de securitate și a fost condamnat la 6 ani de închisoare și confiscarea averii. Scriitorul Emil Manu a fost prieten apropiat cu Ion Caraion, care a făcut detenție politică în două rânduri. După întorcerea lui Caraion de la Canal, Emil Manu l-a primit în garsoniera sa și, astfel, a intrat în vizorul autorităților comuniste care nu au stat mult prea mult pe gânduri și l-au trimis la Jilava și în lagărul de muncă forțată de la Peninsula. În anii 90, Emil Manu a publicat volumul “Infernurile noastre“ în care descrie chinurile, umilințele, metodele de tortură din închisoare, durerea bietului om sub cârma vremii.

Anchetele de la Securitate erau, așa cum povestește Gheorghe Popescu-Vâlcea, îngrozitoare. Anchetatorii-torționari trebuiau să dea dovadă de maximă pricepere pentru a obține de la victime declarațiile de care aveau nevoie iar deținuții încercau din răsputeri să reziste. Deseori, tortura psihică era mult mai greu de suportat decât cea fizică. Gheorghe Popescu-Vâlcea a făcut un stagiu aproape complet de detenție politică în vremea regimului comunist, adică a fost arestat în 1948, în primele loturi și a ieștit din închisoare în 1964, când au fost grațiați deținuții politici. Absolvise Facultatea de Teologie la Chișinău, pe cea de Litere și Filosofie la București, un institut de Artă bizantină la Strasbourg, cursuri de bizantinologie la Paris. În 1947, a inițiat Mișcarea de Rezistență Vlad Țepeș, ceea ce i-a adus o condamnare de 20 de ani muncă silnică din care a executat aproape 17, la Jilava, Văcărești, Aiud, Lujoj, Gherla.

Preotul Dumitru Stăniloaie este considerat unul dintre cei mai importanți teologi europeni ai secolului XX. A fost rector al Academiei Teologice din Sibiu și profesor la Catedra de Ascetică și Mistică a Facultății de Teologie din București, a tradus cele douăsprezece vo¬lume ale Filocaliei în limba română, dar, dincolo de aceste reușite profesionale, a rămas, în ciuda împrejurărilor potrivnice, un om bun, blând, care nu se abătea de la convingerile sale. El chiar trăia credința, nu doar o predica de la altar, iar Lidia, fiica lui, povestea că Dumitru Stăniloaie s-a numărat printre cei cărora zicala „Să faci ce zice popa, nu ce face el”, nu i se potrivea. A fost arestat în 1959 pentru participarea la în¬tâlnirile grupului „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim și a fost condamnat la cinci ani de închi¬soare. Dumitru Stăniloaie a continuat să țină prelegeri de teologie, cu aceeași credință și cu același har, în închisoarea din Aiud.

Arșavir, fratele mijlociu din talentata tripletă Acterian a fost, fără îndoială, un supraviețuitor. Bunul Arșavir, cum îl numeau prietenii, a trecut prin două perioade de detenție și a depășit, cu greu, dramele familiale. Cunoscutul regizor și om de teatru Haig Acterian murea pe Frontul de Est, în 1943. Pe sora mai mică, sclipitor de inteligenta Jeni, Arșavir o îngrijise în ultimii patru ani ai vieții. Jeni Acterian suferea de boala Hodgkin și avea să moară cu vreun an și ceva înainte ca fratele ei șă intre a doua oară în pușcărie. Arșavir Acterian fusese prieten bun, în tinerețe, cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Petru Comarnescu ceea ce avea să-l transforme, după decembrie 1989, într-o mină de aur pentru istoricii literari. A apucat să publice scrierile lui Haig și Jurnalul unei ființe greu de mulțumit al lui Jeni, dar și propriile volume de memorialistică, inclusiv amintirile din cei 9 ani de detenție politică. A murit cu o zi înainte de a împlini 90 de ani.

Scriitorul și omul politic Gabriel Țepelea a fost un optimist, aidoma filosofului Ion Petrovici, la ale cărui cursuri a asistat, nu la Facultatea din Iași, ci în închisoarea din Aiud. Gabriel Țepelea a fost arestat pe 15 august 1949, împreună cu un lot important din eșalonul doi al conducerii Partidului Național Țărănesc. Condamnat la temnită grea si confiscarea averii, a stat ]n inchisoare din 1949 pana în 1955. Apucase, în 1948, să-și dea doctoratul, sub îndrumarea lui Călinescu, cu o teză despre literatura în grai bănățean, titlul fiindu-i recunoscut două decenii mai târziu. A trecut prin temnițele de la Jilava, Aiud, Oradea, lagărele de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră și suferința a potrivit-o în versurile gândite în închisoare și publicate după decembrie 1989, în volumul Anii nimănui. Și tot după Revoluție, și-a reluat activitatea politică, întreruptă cu 40 de ani în urmă, și a reînființat, împreună cu Corneliu Coposu, Partidul Național Tărănesc.

Cornelia Pillat a enumerat doar câteva dintre capetele de acuzare ale procesului în care soțul său, scriitorul Dinu Pillat, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Procesul intelectualilor sau Procesul Noica-Pillat s-a numărat printre cele mai faimoase procese politice, dintre cele câteva mii intentate intelectualilor în timpul regimului comunist și s-a mizat pe exemplaritatea sa. Scopul principal a fost să împrăștie panică în mediul intelectual românesc, ceea ce, de altminteri, s-a și întâmplat. Grațierea venită în iulie 1964 a fost un adevărat miracol pentru Dinu Pillat, îmi povestea soția sa. În închisoare suferise mult, atât moral, cât și fizic. La picioare îi rămăseseră cicatrice de la lanțurile purtate. Ceea ce l-a susținut a fost credința în Dumnezeu și exemplul patimilor lui Hrisos. După ieșirea din închisoare, Dinu Pillat s-a întâlnit întâmplător pe stradă cu cel care l-a torturat în timpul anchetelor. S-a dus la el, i-a întins mâna și i-a spus: “Te-am iertat”. La puțin timp după aceea, torționarul s-a sinucis. Dinu Pillat a murit de cancer, la 9 ani de la eliberarea din închisoare. Avea 54 de ani.

Așa cum spunea Gheorghe Penciu, comuniștii și-au clasificat foarte bine victimele, le-au împărțit pe categorii și le-au izolat pentru a le putea anihila total. Astfel, sistemul de teroare a funcționat perfect. Gheorghe Penciu a fost arestat când era în clasa a opta de liceu. Nu avea în neam nici bogătași, nici demnitari, nici legionari. A fost arestat pentru că îi plăcea să scrie și pentru că nu a vrut să se integreze în noua orânduire socială. Cei opt ani pe care i-a petrecut în închisoarea de reeducare de la Târgșor i-au pecetluit destinul. Când a ieșit din pușcărie, la 26 de ani, nu mai era un tânăr ca oricare altul, ci un fost deținut politic, un fost bandit. De aici și până la următoarea porție de închisoare, nu a fost nevoie decât de un singur turnător care l-a spus la Securitate că scrie epigrame. Au urmat încă o anchetă, mult mai crâncenă decît prima, în timpul căreia Gheorghe Penciu a vrut să se sinucidă, încă un proces și alți șase ani de detenție.

Pe Andrei Ciurunga regimul comunist l-a condamnat de două ori pentru singura vină de a fi scris poezii, considerate la vremea respectivă, reacționare. Erau versuri anticomuniste și antisovietice. Pe numele din buletin Robert Eisenbraun, poetul Andrei Ciurunga se născuse la Cahul, într-o familie de coloniști germani, care, după pierderea Basarabiei, avea să treacă granița și să se stabilească la Brăila. Ironia sorții a făcut ca Andrei Ciurunga să primească, pentru versurile scrise la Canal, o pedeapsă de 18 ani muncă silnică și, peste decenii, același Minister de Interne să-i dea, pentru aceleași poezii, un premiu de 10.000 de lei. Că voi ajunge în libertate, eram sigur. Că vor apărea aceste poezii, eram sigur. Nu eram sigur că le voi vedea eu tipărite, adică nu mă așteptam la Revoluția din 1989, îmi spunea Andrei Ciurunga.

Alexandru Paleologu obișnuia să spună că cele două noroace ale vieții sale au fost cei cinci ani de clandestinitate de la Câmpulung, în compania lui Constantin Noica, urmați de tot atâția de detenție politică, petrecuți, în mare parte, în companii la fel de selecte. Nu a fost singurul deținut politic care a considerat anii de pușcărie drept o perioadă de formare intelectuală. Și, oricum, Alexandru Paleologu avea înzestrarea de a rosti paradoxuri, fiind, totodată, atât de coerent și de convingător în demonstrațiile sale, încât te aducea în situația de a-ți lăsa deoparte propriile păreri și de a-i da dreptate. A fost condamnat în 1959, la 14 ani muncă silnică, în procesul Noica-Pillat, pentru „uneltire împotriva ordinii sociale" și eliberat în 1964, în urma decretului de grațiere a deținuților politici.

În fiecare dimineață, după rugăciune, recitam două versuri din Boileau. Nu știam dacă voi fi sau nu torturat și aceste versuri m-au ajutat să rezist, mi-a mărturisit Remus Radina. Onoarea e ca o insula stâncoasă și fără țărmuri. Odată plecat de acolo, nu te mai poți întoarce. Pe această insulă stâncoasă a locuit, pană la sfărșit , Remus Radina. E înmormântat la Paris, în cimitirul Montmartre iar pe placa sa funerară stă scris doar atât: Remus Radina, Român. În cei 10 ani de detenție, s-a obișnuit cu tortura iar suferința a devenit a doua sa natură. La Gherla, într-una dintre numeroasele sale izolări, a fost închis în morgă. De unde și titlul cărții sale autobiografice: Testamentul din morgă. Volumul, care a apărut mai întâi la Paris și abia după 1990 și în România, era prefațat de Eugen Ionescu, care îl numea pe Radina unul dintre eroii sau sfinții epocii noastre.

Pe cartea lui de vizită scrie doar atât: Ionică Baurceanu, fost deținut politic. Una dintre durerile vieții lui este că nu a făcut o facultate. Pe de altă parte, Ionică Baurceanu nu regretă cei 13 ani de detenție politică.Prima oară a fost arestat la 18 ani, pentru că era membru al organizației de tineret a Partidului Național-Țărănesc. Chiar și după ispășirea celor 13 ani de detenție politică, a fost adus în repetate rînduri la Securitate și zdrobit în bătaie. În aprilie 1977, maiorul Popescu i-a rupt toți dinții pentru că a refuzat să jure credință partidului și secretarului general. În ciuda torturilor la care a fost supus tot timpul în anii comunismului, Ionică Baurceanu a ajuns la venerabila vărstă de 87 de ani. La începutul lunii noiembrie, la Fortul 13 Jilava, azi muzeu, s-a întâlnit cu peste 100 de elevi de la Școala Centrală, aduși de profesoara lor de istorie, și le-a povestit, preț de câteva ore, o mică parte din ce a îndurat el acolo, pe vremea când era puțin mai mare decât ei. O lecție de istorie mai prețioasă decât un întreg manual învățat pe de rost.

Barbu Brezianu a făcut parte din generația lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu și a fost prieten apropiat cu aproape toți cei pe care i-am numit. A debutat editorial cu versuri. Când au venit comuniștii la putere, era membru al Uniunii Scriitorilor și judecător la Tribunalul Ilfov. A fost dat afară din cauza unui pamflet scris în franceză, Lupul și mielul, în care mielul era deportat în Siberia. Barbu Brezianu nu a ajuns, din fericire, în URSS, ci doar la muncă silnică, la Canal. După ispășirea celor doi ani de pedeapsă, a abandonat literatura și a început să se ocupe de istoria artei, devenind unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în Brâncuși din lume. Era de o modestie ieșită din comun, nu-i plăcea sa vorbească despre sine și propriile realizări, iar despre perioada de detenție politică pe care o numea mica mea vilegiatură, cu atât mai puțin. A știut să găsească mereu o parte bună în lucrurile care i se întamplau. Ca să suporți, ca să înduri răul, trebuia să găsești resurse sufletești și spirituale, să poți să te bucuri de lună, de soare, de stele, îmi spunea Barbu Brezianu care a știut să se bucure de tot ce era frumos din jurul său până la sfârșit, adică până la 99 de ani.

Eusebiu Munteanu a fost arestat în toamna anului 1958. Era student în ultimul an la Facultatea de Medicină din București. După Revoluția din Ungaria, din 1956, după ce a văzut că se poate protesta și într-un regim de dictatură comunistă, și-a asumat, împreună cu alți colegi, să spună cu voce tare NU abuzurilor practicate într-o țară stăpânită de frică. Acel NU pe care nu l-a regretat niciodată l-a costat șase ani de detenție politică. După eliberarea din închisoare, în 1964, a reușit să-și termine studiile, fiind până la pensionare un foarte apreciat medic de țară. În temnițele și lagărele de muncă, Eusebiu Munteanu a legat prietenii pe viață cu Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat. “Doctorul Eusebiu Munteanu era unul dintre personajele cele mai luminoase din lagăr. Prietenos cu toată lumea, distant doar cu lichelele („Lichelele sunt de două feluri: tinere și bătrâne; ferește-te de ambele specii”, m-a avertizat el), sobru, fără a fi încruntat, demn, dar fără aroganță, Sebi era model de echilibru”, este portretul pe care Florin Constantin Pavlovici i-l face lui Eusebiu Munteanu, în volumul Tortura pe înțelesul tuturor.

Dragoș Morărescu a făcut doi ani de detenție politică în timpul regimului antonescian și șase ani în perioada dictaturii comuniste pentru vina de a fi publicat, în 1941, volumul de versuri Cuiburi de lumină al poetului legionar Valeriu Cârdu. Avea doar 17 ani și nu a bănuit nicio clipă că decizia de a tipări o carte interzisă avea să-i schimbe întreaga viață. După 14 ani de libertate, timp în care a absolvit cursurile Facultăților de Belle Arte și de Arhitectură și a participat la mai multe expoziții personale și colective, reușind să-și facă un nume în arta plastică românească, Dragoș Morărescu a fost din nou arestat și închis, în baza vechii condamnări antonesciene. Plătea, din nou, pentru vina de a fi tipărit, la 17 ani, o carte interzisă.

Radu Surdulescu a fost arestat la o lună după ce împlinise 18 ani. A fost condamnat la trei ani de închisoare iar după ispășirea pedepsei a mai stat trei ani în domiciliu obligatoriu, la Lătești. Persecuțiile au continuat și după eliberare. Potrivit propriei mărturisiri, autoritățile comuniste au încercat, în repetate rânduri, să-l racoleze. A refuzat să devină informatorul Securității. A găsit, însă, un mod de răzbunare: a reușit să-și continue studiile. Pe cele de drept, întrerupte la începutul anului al doilea, ar fi fost imposibil. A terminat cursurile Facultății de limbi străine a Universității din București. După 1990, a devenit cadru didactic la catedra de engleză a facultății pe care a absolvit-o. Astăzi are 81 de ani, ține un curs de teoria literaturii și coordonează doctorate.

Gheorghe I. Brătianu credea în martirat, îmi spunea fiica sa, Ioana Brătianu. De aceea nu a plecat din țară, chiar dacă știa că îl așteptă închisorile comuniste. În schimb, în 1944, și-a trimis fetele în străinătate. Nu avea să le mai vadă vreodată.Adevărul râmâne, oricare ar fi soarta celor care l-au servit, spunea istoricul Gheorghe I. Brătianu. Fiul lui Ionel Brătianu, a făcut el îsuși politică, una de susṭinere a regelui Carol al II-lea şi de încurajare a alianṭei cu Germania. A fost total împotriva oricărei apropieri de Uniuneăăăăa Sovietică, convingere la care nu a vrut să renunțe până în ultima clipă și care avea să-l coste viața. În 1947, a fost înlăturat de la catedra universitară, de la conducerea Institutului de Istorie şi din rândurile Academiei. In mai 1950, a fost arestat și întemnițat la închisoarea de la Sighet, fără a fi judecat și condamnat. S-au făcut, în zadar, presiuni asupra lui pentru a retracta ceea ce scrisese despre URSS. În aprilie 1953, la 55 de ani, Gheorghe Brătianu moare în închisoarea din Sighet, fără să-și trădeze țara.

Radu Gyr a fost supranumit, pe bună dreptate, poetul temnițelor. Din cauză că a făcut parte din mișcarea legionară, a fost închis și în timpul dictaturii regale, și în timpul regimului lui Ion Antonescu și, bineînțeles, și pe vremea comuniștilor. Credința puternică l-a ținut în viață, îmi spunea fiica sa, Simona Popa Demetrescu. Iar sutele de poezii pe care le-a creat în cei 20 de ani de detenție politcă au fost realmente un suport moral pentru sutele de mii de deținuți politici. Radu Gyr a executat doi ani din pedepasa de la Aiud cu lanțuri la picioare. Versurile lui au circulat libere, prin alfabetul Morse, prin toate închisorile țării. Nu cred să fi fost vreun deținut politic care să nu știe poezia Iisus în celulă de Radu Gyr. După ce a executat o pedeapsă de 12 ani în temnițele comuniste, Radu Gyr a fost arestat din nou și condamnat, initial, la moarte pentru Ridică-te Gheorghe, Ridică-te, Ioane! Pedeapsa a fost comutată la 25 de ani muncă silnică, din care a executat 6, până la eliberarea deținuților politici din 1964.

La Pitești numai morții au rezistat, îmi spunea preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Ceilalți au căzut, mai devreme sau mai târziu. A făcut 22 de ani de detenție politică în două rânduri. A fost închis prima oară, între 1948 și 1964, pentru activitate legionară. După dărâmarea Biserii Enei din București, din ordinal soților Ceaușescu, Gheorghe Calciu Dumitreasa protestează public, pentru ca în Postul Paștelui din anul 1978 să țină un șir de 7 prelegeri, intitulate "Șapte cuvinte către tineri", predici care s-au bucurat de o mare audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Este arestat și condamnat la moartea, apoi I se comută pedepasa la 10 ani de închisoare. În urma protestelor românilor din exil și a presiunilor internaționale, este eliberat după cinci ani și expulzat din țară.La Pitesti a cedat, devenind, din victimă, torționar dar Dumnezeu i-a dăruit, în acele împrejurări tragice, harul suferinței. In penitenciarul din Pitești s-a dat o luptă între bine si rău, între Dumnezeu și Satana, mărturisea părintele Calciu, care a cunoscut și înfrângerea dar și biruința de a-și învinge propria cedare, de a o zidi la temelia noii sale existențe, închinate bisericii, lui Hristos si neamului românesc.

Cântăreț de succes, profesionist al scenei lirice, Ioan Popescu Loredan a devenit, prin forța împrejurărilor, și un profesionist al vieții de închisoare. “Adevărul este că nu cunoşteam nimic din viaţa politică a timpului. Activităţile mele erau teatrul şi femeile şi un hârb de maşină Adler Junior, pe care tocmai îl cumpărasem”, scrie tenorul în memoriile sale. Pe 19 aprilie 1959, jucase în Frumoasa Florentină, pe scena Teatrului Muzical din Brașov. Publicul îi scandase minute în șir numele. A doua zi, Loredan urma să fie arestat iar în loc de aplauze avea să primească, în următorii ani, doar pumni, bastoane peste spinare, înjurături. După trei luni de anchetă la Securitatea din Braşov, a fost condamnat la 7 ani de închisoare corecţională, pentru uneltire contra orânduirii sociale, din care avea să facă 5, până la decretul de grațiere din 1964. Colegii din teatru, invidioși pe succesul lui, l-au turnat la Securitate că a înjurat regimul și așa a ajuns Loredan protagonistul celui mai lung spectacol din viața sa, unul care a durat 1800 de zile, cu decor variat, de la închisorile Codlea și Jilava la lagărele de muncă forțată de la Salcia, Strâmba, Periprava, Grind, Luciu-Giurgeni.

Paul Goma a fost cel mai cunoscut militant anticomunist din timpul regimului Ceaușescu. A inițiat, în anul 1977, singura mișcare pentru drepturile omului din România comunistă. Născut în 1935, în regiunea Orhei și refugiat în România, împreună cu familia, după anexarea Basarabiei de către URSS, toată viața sa a stat sub semnul prigoanei, al persecuțiilor, al revoltei. Primele contacte cu organele Securității le-a avut încă de când era elev în clasa a zecea a liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu. După înfrângerea Revoluției maghiare din 1956, Goma își predă, în semn de protest, carnetul de membru UTM, după care ajunge imediat în închisoare, primind o pedeapsă de doi ani și completând, până în 1964, cu domiciliu obligatoriu la Lătești, în Bărăgan. Spirit polemic, totdeauna acid in articolele și in paginile de jurnal, Paul Goma a devenit pentru mulți, cum el însuși se definea, “înjuratorul, procurorul, insultătorul, contestatarul și, mai nou, contestatul”. Inainte de 1989 era considerat “ un Soljenițîn al românilor” iar astăzi este perceput, de mulți, mai degrabă ca “inamicul public numarul 1”. În luna noiembrie, se împlinesc 42 de ani de când lui Paul Goma, soției și fiului lor, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. Paul Goma, stabilit la Paris din 1977, are și astăzi, la 84 de ani, statut de azilant politic.

Când a fost prima oară arestat, în 1948, Nicolae Balotă avea 23 de ani și era asistent universitar la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj. Este judecat și condamnat pentru deținere și răspândire de material subversiv care consta în cărțile de literatură, istorie, filosofie din propria bibliotecă. După cele șase luni de detenție, își pierde postul de la Universitate. Un fost pușcăriaș politic nu putea avea dreptul de a preda. Se întoarce în închisoare șapte ani mai târziu, în 1956, de rândul acesta din cauză că redactase, împreună cu frații Boilă, nepoții lui Iuliu Maniu, un memoriu în care se arăta cum erau încalcate la noi drepturile greco-catolicilor. Închisorile de la Jilava, Făgăraș, Gherla, Pitești, Dej au făcut parte din traseul detenției lui Nicolae Balotă, celor 7 ani de închisoare adăugându-li-se și doi de domiciliu obligatoriu, la Lătești. Nicolae Balotă iese din temnițele comuniste învins, adică semnând un acord de colaborare cu Securitatea. Afirmarea culturală de după eliberarea din închisoare, care a însemnat enorm de mult pentru cărturarul de formație enciclopedică, a beneficiat de colaborarea cu acest organ de represiune.

Închisoarea după securitate e un liman, o oază, un rai, scria în Jurnalul Fericirii Nicolae Steinhardt, întărind cele povestite de Sandu Lăzărescu. De altfel, Sandu Lăzărescu și Nicolae Steinhardt au fost colegi în aceeași boxă a acuzaților și în câteva închisori. Amândoi s-au numărat printre oamenii de cultură condamnați în procesul Noica-Pillat, unul dintre cele mai faimoase procese împotriva intelectualilor. Ceea ce conta pentru regim, în realitate, era exemplaritatea procesului, îmi povestea avocatul Sandu Lăzărescu. Se știe, vânătoarea de intelectuali a fost un fenomen obișnuit în lumea comunistă iar procesul Noica-Pillat, în care au fost implicate personalitîți cunoscute în epocă pentru rezerva față de regimul comunist, a avut scopul de a răspîndi panica și teroarea în mediul intelectual românesc.

Dan Lucinescu era student în anul al III-lea la Facultăţile de Matematică şi de Fizică din Iași când a fost arestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru crimă împotriva ordinii sociale, 10 pentru delict de uneltire, 8 ani de muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale și 5 pentru colportare de materiale interzise. În total, o pedeapsă de 38 de ani din care a executat 15 în închisorile de la Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. A avut parte și de „reeducarea” de la Piteşti, fiind martor şi victimă a torturilor inumane din această închisoare. A fost torturat timp de aproape 6 luni, între decembrie 1950 și mai 1951. Piteștiul a fost cea mai mare suferință din viața mea. A fost o pușcărie de omorâre, de distrugere. Deținuții erau bătuți cu bestialitate de echipe speciale, îmi povestea Dan Lucinescu. După eliberare, a reuşit să termine cu nota maximă Facultatea de Mecanică din Bucureşti. A fost lector la Politehnică și pe platforma de la Măgurele, a publicat peste 300 de lucrări tehnice și este autorul a patru invenții brevetate în țară și în străinătate. După 1990, i-au apărut mai multe volume de amintiri din detenție, printre care Lupta și Jertfa.

Evadarea tăcută a Lenei Constante este una dintre cele mai cutremurătoare cărți despre infernul comunist. Scrisă imediat după decembrie 1989, în limba franceză, cartea a apărut mai întâi în Franța apoi, doi ani mai târziu, și în versiune românească. Într-o celulă de 5 metri pătrați, Lena Constante a trăit singură 1827 de zile, adică 43848 de ore. A fost arestată în 1948, în procesul intentat lui Lucrețiu Patrascanu, împreună cu cel care avea să-i devină soț la scurtă vreme după ieșirea din închisoare, folcloristul Harry Brauner și cu Elena Pătrășcanu. Cu soția lui Pătrășcanu, Lena Constante fusese colegă la Teatrul Țăndărică, unde lucrase o vreme ca scenografă, intrând, astfel, în cercul ministrului de justiție comunist. Ceea ce avea să îi coste, pe ea și pe Harry Brauner, căte 12 ani de detenție politică.

Militar de carieră, Mihai Timaru luptase pe Frontul de Est împotriva sovieticilor și fusese decorat de Rege. Comuniștii au știut să-l “răsplătească” imediat cum au preluat puterea: l-au dat afară din armată. Timaru s-a refugiat în munți și s-a implicat, împreună cu Ion Paragină, în organizarea rezistenței armate din Vrancea. Au fost trădați de agenți infiltrați, prinși și condamnați la închisoare pe viață. Au ieșit din temniță în 1964, odată cu eliberarea deținuților politici. Mihai Timaru și-a ținut jurământul făcut în închisoare: a avut puterea să scrie despre ce a pătimit în cei 15 ani de detenție politică și, mai cu seamă, despre ce i-a fost dat să îndure între 1951 și 1953, în timpul Reeducării de la Gherla. Puțini au fost cei care reușit să supraviețuiască Reeducării de la Pitești și Gherla iar numărul celor care au avut puterea să descrie torturile pe care le-au îndurat acolo este și mai mic. Mihai Timaru a fost și supraviețuitor și mărturisitor. Cartea sa, “Amintiri de la Gherla”, se numără printre cele mai zguduitoare mărturii din infernul concentraționar românesc și ar trebui să fie pe lista lecturilor obligatorii ale tinerilor istorici de astăzi.

Scriitorul Horia Stanca a ajuns să trăiască experiența închisorilor comuniste din cauza faptului că a colaborat, în anii 40, la ziarul Sfarmă-Piatră. Arestarea a venit târziu, abia în 1952. Potrivit propriei mărturisiri, Horia Stana a devenit, pentru cele scrise în 1941, criminal contra păcii în 1952. Deși trecuseră 40 de ani, își amintea cu precizie cum magsitratul-anchetator i-a spus, după o discuție de mai bine de 2 ore: regret sincer că trebuie să vă rețin. Tot ce pot face pentru dvs este să vă grăbesc procesul. În pofida jenei anchetatorului, Horia Stanca a fost condamnat la trei ani de detenție politică pe care i-a făcut la Jilava și la Canal.

A fost un proletar toata viața, dar nu comunist. Un haiduc nu poate fi comunist, spunea Teohar Mihadaș. Era aprig la mânie și îndârjit, chiar și la bătrânețe. Ca un haiduc adevărat, care văzuse de mai multe ori moartea cu ochii. Născut în Grecia, într-o familie de aromâni, Teohar Mihadaș se considera protejat de o stea călăuzitoare, care l-a ajutat să supraviețuiască celor 8 ani de detenție politică. Volumul său Pe muntele Ebal, publicat la începutul anului 1990, s-a numărat printre primele mărturii despre universul concentraționar comunist, apărute la noi în țară.

În tinerețe, Petre Țuțea avusese simpatii de stânga. Apoi, trecuse la dreapta și preluase vorbele unui filosof francez ca să explice această tranziție: “Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela e imbecil!”. A făcut 13 ani de închisoare pentru trecerea lui la legionarism pentru ca, în final, după 1989, să moară ca liberal. A ieșit din închisoare cu sănătatea zdruncinată. A fost, în permanență, urmărit și hărțuit de către Securitate, a trăit într-o sărăcie lucie, mânca, gratis, la cantina Uniunii Scriitorilor și ținea lecți ide filosofie în Cișmigiu. Revoluția l-a preschimbat, peste noapte, în vedetă. Ajunsese să dea, zeci de interviuri, zilnic. A murit pe 3 decembrie 1991, la spitalul Christiana, înconjurat de ziariști. Toată opera acestui "geniu al oralității" cum îl numea Mircea Eliade a fost editată postum, cu excepția unui singur volum, și acela colectiv, din 1935. Andrei Pleşu se referea la popularitatea târzie a lui Ţuţea ca la un ultim ghinion al vieţii lui: “I-a fost hărăzit să ajungă un personaj «mediatic» în faza crepusculară a evoluţiei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă”.

Eseist, critic și teoretician literar, Adrian Marino a obtinut târziu recunoasterea meritelor sale. Deși începuse cu dreptul cariera literară, cu un doctorat luat la 26 de ani, sub indrumarea lui Călinescu, parcursul favorabil i-a fost întrerupt de anii de detenție politică și de domiciliu obligaotriu în Bărăgan. 14 la număr. A ajuns la închisoare fiind acuzat de activitate în randul tienretului taranist. S-a numarat printre putinii autori romani care, traind in romanaia comunista au reustit sa obtina recunoașterea internatională inainte de 1989. În 1985, Adrian Marino a primit Premiul Herder.

În închisorile comuniste din România, poeziile au constituit hrana spirituală a sutelor de mii de deținuți politici. Zahu Pană a fost primul care a reusit să strângă într-un volum creația poetică din temnițe. Culegerea “Poezii din inchisori” îngrijită de el și publicată, în 1982, la editura “Cuvântul Românesc” din Canada a rămas, până-n ziua de azi, o lucrare de referinnță. Antologia cuprindea opera lirică a peste 50 de poeți cunoscuți sau anonimi, era prefațată de scriitorul Vintilă Horia iar numele unora dintre cei care încă mai trăiau în România fuseseră schimbate de către Zahu Pană, pentru a-i proteja de iminentele represalii. Poetul Zahu Pană a facut 11 ani de detenție politică. Pe primii cinci i-a petrecut în temniță fără niciun fel de condamnare. Fiind aromân, eram implicit suspect, adică legionar, îmi spunea Zahu Pană. După o scurtă perioadă de libertate, este din nou arestat și, de rândul acesta, condamnat la 10 ani de temniță pentru vina de a fi răspândit poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic. După eliberarea din 1964, emigrează în SUA și reușește atunci să împlinească legământul făcut în închisoare: acela de a pune pe hartie miile de versuri memorate în zecile de mii de ore petrecute în temnițele comuniste.

Actorul, scriitorul și omul de teatru Ion Omescu a făcut în două rânduri pușcărie politică. Prima oară a primit o condamnare de 6 ani pentru că a încercat să fugă din țară iar a doua oară a fost arestat pentru că, la o percheziție, i-a fost găsit un manuscris în care povestea ororile din lagărele de muncă de la Canal. Cei 11 ani de închisoare politică l-au determinat și mai mult să-și părăsească țara. S-a stabilit la Paris și a fondat propria companie de teatru, a devenit un apreciat exeget al operei lui Shakespeare, a predat 10 ani arta dramatică la Conservatorul de la Maastricht iar teza sa de doctorat, Hamlet sau tentația posibilului, a primit premiul Biguet al Academiei Franceze.

Preotul Vasile Țepordei a scris până în ultima clipă despre crimele făcute de sovietici în Basarabia, pentru că ura și teama față de pericolul bolșevic l-au urmărit toată viața iar viața lui aproape ca a avut lungimea unui veac. Se născuse în 1908, în comuna Cârpești din județul Cahul, iar Basarabia era, în inima lui, o a doua inimă. Așa obișnuia să spună părintele Vasile Țepordei, după cum nu uita niciodată sa amintească de cei 300 de mii de români deportați din Basarabia în Siberia, în data de 13 iunie 1941. În Siberia avea să ajungă și el, doar câțiva ani mai târziu. După ocuparea României de cître sovietici, arestarea preotului era iminentă. A fost condamnat în 1948, de către un tribunal sovietic din Constanța, la 25 de ani muncă silnică, din care a executat aproape opt în lagărele sovietice de exterminare.

Din momentul în care a devenit lider al tineretului țărănist de la Facultatea de Litere din București, destinul lui Cicerone Ionițoiu a fost pecetluit. Înțelegând să militeze pentru morală creștină, dreptate socială și democrație, punctele forte ale partidului din care făcea parte, era inevitabil ca, într-un regim dictatorial, să nu devină un proscris. A fost răpit de sovietici, hărțuit în permanență de securitate, condamnat de șase ori. Din cei 26 de ani de condamnare, Cicerone Ionițoiu a executat 10 în lagărele și închisorile comuniste din România. În toamna anului 1979, după nenumărate proteste și datorită intervenției președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing, reușește să plece din țară și să se stabilească la Paris. Din acel moment, Cicerone Ionițoiu începe cea de-a doua activitate majoră a vieții sale, aceea de arhivar al suferințelor îndurate de români în timpul regimului comunist. Beneficiind de o memorie ieșită din comun și reușind să scoată din țară, în interiorul tocurilor pantofilor, microfilme cu fișe conținând datele și numele celor închiși și omorâți de comuniști, Cicerone Ionițoiu publică volume de mare însemnătate pentru cunoașterea uneia dintre cele mai negre perioade din istoria poporului nostru. “Victimele terorii comuniste. Arestati, torturati, întemnițați, închiși”, “Morminte fără cruce”, “Martiri si mărturisitori ai bisericii din România” sunt doar câteva dintre cărțile cu informații referitoare la peste 70.000 de oameni, arestați, torturați, uciși în Gulagul românesc.