Recenzii neautorizate

Fiecare din noi are o trilogie favorită. Pentru unii este StarWars. Pentru alții este Lord of the Rings. Pentru alții regretul că nu a existat niciodată un Matrix 2, d-apăi să ajungă trilogie. Pentru toți ceilalți există Trilogia lui Teofil, cu condiția să așteptați să apară filmul pentru că cărțile sunt absolut necitibile.

Un el mai în vârstă, îndrăgostit ca un adolescent. O ea mai tânără, vorbind ca o femeie care din generațiile care-și amintesc comunismul. O decizie de a vorbi doar în scris, prin e-mail, cât timp el călătorește, iar ea rămâne acasă.

Unii dintre noi doar vedem scris undeva Big in Japan și începe să auzim un Alphaville-fantomă băgând acordurile de început ale melodiei. Sunteți de acord cu mine că romanul Big in Japan al lui Cosmin Leucuța e vinovat de difuzarea ilegală a muzicii de anii 80 pe unde telepatice? Nu? Sigur? Bine, atunci nu.

Soarele negru. O carte care te poartă peste tot, de la un personaj principal născut în comunism și devenit adult în tranziție, la poveștile părinților lui, la povestea mătușii lui, la În fine. Te poartă peste tot, din una în alta, până când n-ai mai putea spune exact de unde veneai și cum ai ajuns acolo, dar Bogdan-Alexandru Stănescu o face cu suficient de mult talent încât să ții minte care e povestea chiar și atunci când nu mai știi cum era aranjată.

Am revenit cu forțe noi!

Să fie oare un miracol de sărbători? Nu știm exact cum s-a întâmplat, dar se pare că ne-a plăcut o carte. Mai mult, Sînt o babă comunistă de Dan Lungu nu a fost un succes doar pentru noi doi, ci pare că a avut un public național și internațional care a apreciat-o destul de mult.

Dacă ploaia s-ar opri și din cer n-or să mai cadă lacrimi, despre ce ar scrie Bogdan Coșa? Romanul lui, Cât de aproape sunt ploile reci, nu ne răspunde la întrebări despre muzica celor de la Cargo, ci ne povestește despre satul românesc și generații întregi căzute în delăsare și neputință.

Andrei e un tip singuratic, care nu reușește să-și creeze legături reale cu cei din jur, simțindu-se permanent înstrăinat – ceea ce, hai să recunoaștem, nu e deloc neobișnuit pentru protagoniștii cărților pe care le-am citit până acum. La fel cum nu e neobișnuit nici faptul că nu prea-l duce mintea.

Uneori îți vine să-ți iei câmpii și să pleci din țară. Iar când o faci Nu mai e nimeni acasă, după cum își numește Sabina Yamamoto volumul.

Ar putea fi vorba de o crimă. Ar putea fi vorba de un personaj care ori e psihopat detașat, ori e angoasat hipersensibil. Dar cel mai probabil e vorba de o serie de povestiri scurte legate la repezeală într-un singur volum. Stadii de Oana Paler e un roman care ne-a dat de gândit, dar nu neapărat în sensul bun al expresiei.

Pe jumătate jurnal de călătorie pe o insulă care nu există, pe jumătate alegorie religioasă cu tente politico-sociale, romanul În drum spre Ikaria de Gabriel Chifu ne-a lăsat în totalitate confuzi. Nu știm dacă vreunul dintre noi era pregătit să discute teologie, dar ne-am pus oricum întrebări de genul ce este ortodoxismul și cum diferă el de protestantism? și are acest roman vreun Dumnezeu?

În primul nostru episod discutăm de Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, volumul de povestiri scurte scrise de Cristina Chira. Unele ne-au plăcut mai mult, altele mai puțin, dar ne-am bucurat să vedem că literatura română are mai mult potențial decât speram.