Contracararea tensiunilor interioare

„Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion și împlinite vor fi jurămintele (angajamentele) care ți-au fost făcute!” (Psalmul 65) Cu încredere, sau cu credință, se înaintează pe cărarea vieții. Iar credința reprezintă ingredientul principal în a ne apropia de Dumnezeu și deopotrivă, pentru a străpunge perdeaua de întuneric pe care tensiunile interioare le creează în interiorul nostru. Fiindcă credința are capacitatea de a reformula realitatea, atât exterioară, cât și interioară, a ființei noastre. Iar credința nu este doar o părere, doar o opinie, ci este exprimarea unei puteri interioare transformatoare care derivă din chipul divin pe care noi ca oameni îl purtăm în sufletul nostru. „Cu încredere (cu credință) vei fi lăudat (recunoscut, apreciat) în Sion, Dumnezeule!” Lauda, sau aprecierea, reprezintă o deprindere nobilă pe care noi ar trebui să o exersăm în toate împrejurările vieții. Fiindcă aprecierea, în primul rând față de Dumnezeu, constituie o recunoștință din care pleacă toate virtuțile modelului nostru originar. Iar aceasta ne conduce la o stare interioară de profunzime formidabilă. Dimpotrivă, lipsa de apreciere, sau nerecunoștința, închide orice formă de tezaur, exterior sau interior, aruncându-ne într-o beznă din care este greu de ieșit. „Împlinite vor fi jurămintele (angajamentele) care ți-au fost făcute!” Despre ce ar putea fi vorba? Angajament pentru ce? Ce este aceasta? Realitatea este că în cursul vieții, dacă n-ar fi existat angajarea oamenilor față de anumite cauze, noi nu am fi existat. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă părinții noștri nu și-ar respecta angajamentul pe care și l-au asumat când au adus la viață copii. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă, la rândul lor, copiii ar fi uitat angajamentul pe care l-au avut față de proprii părinți și i-ar fi dat uitării. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă țara în care trăim nu ar mai avea niciun angajament față de cetățeni sau invers, cetățenii nu s-ar mai considera în niciun fel obligați față de stat. Sau, dacă ar fi fost uitat cel mai frumos angajament, al prieteniei, sau dacă ar fi fost desconsiderată trăsătura nobilă a recunoștinței. Ce s-ar fi întâmplat? Totuși, mai mult decât prietenia, iubirea este supremul angajament între oameni și putem să ne gândim la afecțiunea care ar fi bine să se manifeste între membrii unei familii, ai unei societăți sau la nivelul întregii umanități. Nu este vorba despre jurăminte făcute arbitrar pentru un lucru sau altul, ci de angajamentele esențiale pe care ni le asumăm ca ființe umane responsabile, create după chipul lui Dumnezeu. Și aceste decizii, dacă sunt bine făcute și respectate, prin promovarea ordinii originare, ne ajută să contracarăm haosul, care tinde să se manifeste în noi sau în jurul nostru. Astfel, tensiunile interioare sunt și ele diminuate, nemaifiind necesare ca exercițiu de adaptare la un mediu ostil. Fiindcă orice distorsiune interioară pornește de la o anumită formă de dezordine, fie haotică, fie generată de o ordine nedreaptă, care la rândul ei constituie o expresie a dezordinii. „Împlinite vor fi jurămintele (angajamentele).” Un alt angajament important se referă la datoria pe care o avem noi, ca oameni, față de Dumnezeu. Rațiunea constă în faptul că El ne-a născut și ar fi minunat ca noi să-i răspundem cu recunoștință. Deopotrivă, El ne iubește și acest nobil sentiment ar fi indicat să se regăsească în afecțiunile noastre. Și nu este vorba doar despre un sentiment, ci și de o datorie sfântă, pe care noi o avem față de El și, prin extensie, față de toți ceilalți. „Tu asculți rugăciunea (invocarea lui Dumnezeu). De aceea, toți oamenii vor veni la Tine.”