„Cum arată toleranța noastră la încercare și eroare?” - sezon 4, ep. 9

Ce ușor este să spui ce ai face când nu te va chema nimeni să faci lucrul respectiv sau când nu ai nicio implicare în proces, nu? De multe ori, știm atât de bine cum ar trebui să facă ceilalți și le dam atât de multe sugestii despre diverse atitudini și comportamente, dar când vine vorba de noi înșine se aplică mai greu aceeași regulă. Cât de interesant, până la urmă. Să vezi mai bine ce ar putea face celălalt și să nu vezi ce ai putea face tu într-o situație similară. Și are sens să fie așa! Când suntem activi implicați într-o situație, e greu să observăm lucrurile și, mai degrabă, le evaluăm. Sigur, facem la fel și când oferim sfaturi celor din jur, însă atunci când ne gândim la noi înșine lucrurile devin mai complicate. De ce? În principiu, pentru că suntem absorbiți de propria suferință. Iar atunci când doare, mintea se concentrează mult pe acea suferință fară să își dea seama că, de fapt, pentru a reduce în intensitate și frecvență acea durere nu este suficient să ne uităm la ea, ci este important să și facem lucrurile diferit. Însă pentru că nu știm mereu ce am putea face, riscăm să simțim neajutorare, să simțim că nu este nimeni acolo și că am vrea să fie cineva care să facă în locul nostru. Sau măcar să ne spună cum să facem. Cred că una dintre cele mai frecvente așteptări ale clienților cu care lucrez în demersul terapeutic este să le spună cineva cum să facă. Să le spun eu cum să facă. Vin cu speranță că eu voi putea să le ofer răspunsul corect pentru a lua o decizie cât mai potrivită lor. Există o doză de dezamăgire când realizează că răspunsul nu e la mine, dar cred că și o doză de speranță când descoperă că nu vor fi singuri în descoperirea răspunsului lor. Nu vom ști mereu dacă un comportament avut a fost comportamentul potrivit la momentul potrivit. Dar ce stim este că pentru a învăța să adoptăm comportamente noi, pentru a putea produce schimbare - avem nevoie să ne exersăm abilitatea de a tolera încercarea și eroarea.