Explorarea lumii prezentului

Astăzi vom discuta despre ce înseamnă să trăiești în prezent. Cea mare provocare pentru omul modern este aceea de a se putea opri din alergarea zilnică pentru a observa realitatea din jurul său. Paradoxal, el trăiește pentru prezent, plin de tot felul de sarcini și atribuții pe care și le-a asumat sau care au fost puse asupra lui, însă el, în mod tragic, nu trăiește și în prezent. O imagine revelatoare ar fi următoarea. Mergi pe autostradă cu mare viteză, ești atent la semnele de circulație, la ce se întâmplă pe șosea, însă, nu ai nici timp și nici dispoziție să privești în jur pentru a distinge munții, pădurile, cerul și câmpia, prin mijlocul cărora treci. Aceasta este viața modernă, trepidantă, plină de suspans, de noutate, însă lipsită de dimensiunea prezentă. Trăim undeva între un trecut care cumva ne asaltează cu tot felul de păreri de rău, cu tot felul de regrete și alte lucruri de felul acesta, și un viitor în care ne aruncăm năvalnic uitând de clipa prezentă. Poate cea mai mare exacerbare, adică supradimensionare, se produce vis-a-vis de timpul viitor. Suntem plini de proiecte, de planuri, de temeri, sau de frici, induse de noi sau de alții. Și astfel, clipa prezentă este uitată și deloc prețuită. În culturile preindustriale, cele rurale și tribale, timpul prezent avea o dimensiune mult mai extinsă. Munca agricolă, chiar așa brutală cum era, presupunea o puternică ancorare în prezent. Trebuia să fii atent la timp, la vremea din jur, ca să poți executa diferitele lucrări agricole. Trebuia să dovedești îndemânare și atenție atunci când învățai diferitele unelte agricole și nu întâmplător, viața la țară conducea la expandarea timpului prezent până când acesta devenea o realitate continuă. Viața interioară era mult mai bogată pentru oamenii care trăiau în contact cu natura. Iar pentru culturile tribale, care viețuiau chiar în mijlocul naturii, această experiență era și mai profundă, cu totul diferit de ceea ce trăiește omul modern. Fiindcă viața nu s-a schimbat, ci ea decurge mereu la timpul prezent. Și cel mai important verb dintre toate pe care le-am învățat, este cel de „a fi”. Voi folosi o altă imagine, de data aceasta luată din Biblie. Există un fragment biblic deosebit de profund ca semnificație în Vechiul Testament, în Cartea Exodului, în care se spune că Moise era păstor și își ducea turmele prin pustie, undeva în zona muntelui Sinai, aflat undeva între Egipt și Israel. Și într-o zi, a observat un mic arbust, un tufiș al pustiei, care era cuprins de flăcări. Nu era ceva neobișnuit. Datorită căldurii, se producea un fenomen de autoaprindere, mai ales când arbuștii erau uscați. Dar, paradoxal, acel arbust, deși ardea, nu se consuma. Ardea continuu ca și cum flacăra sa ar fi fost alimentată de ceva nevăzut. Lui Moise i se păru neobișnuit acest lucru. S-a decis să se întoarcă și să vadă despre ce era vorba. Când s-a apropiat, el a trăit o teofanie, o descoperire a lui Dumnezeu, care, din mijlocul acelui arbust arzând, a început să îi vorbească, să comunice cu el. Întrebarea cea mai interesantă pe care i-o adresează Moise a fost: „Cine ești Tu? Care este numele Tău?” La care Dumnezeu îi răspunde cu o expresie foarte profundă: „Să le spui evreilor că te-am trimis la ei, iar numele meu este, Eu Sunt.” Un nume foarte misterios „Eu sunt”.