Jurisprudența CtEDO în cauzele ce vizează instigarea la ură și limita libertății de exprimare

Libertatea de exprimare este consacrată în articolul 10 din CEDO și ca drept fundamental ne permite fiecăruia dintre noi să ne exprimăm gândurile și opiniile pe cale verbală sau prin orice mijloace disponibile. Pe de altă parte, libertatea de exprimare se află în echilibru cu alte drepturi, în primul rând, pentru că nu reprezintă un drept absolut. În al doilea rând, în sistemul CEDO nu există o ierarhie a drepturilor relative. Mai mult, art. 10 alin. 2 permite statelor să restrângă libertatea de exprimare în anumite circumstanțe, cum ar fi respectarea reputației și drepturile altora, interesele securității naționale, integritatea teritorială, siguranța publică, prevenirea dezordinii și a criminalității, protecția sănătății, a moralei, menținerea imparțialității sistemului judiciar. Protecția libertății de exprimare încetează acolo unde începe abuzul acestei libertăți, atunci cînd exprimarea este folosită pentru a reduce drepturile, pentru a propaga, incita, promova sau justifica ura, discrimina diverse persoane, minorități, sau alte categorii vulnerabile protejate. Regula generală este că discursul de ură nu este protejat de CEDO, indiferent cât de mult s-ar ascunde autorul unui asemenea discurs în spatele dreptului la libera exprimare. Pentru a trasa granița dintre o exprimare care poate „jigni, șoca sau deranja”, care este protejată de art. 10 CEDO , jurisprudența Curții Europene a stabilit un set de criterii de identificare a discursului de ură, și anume contextulși intenția discursului, statutul făptuitorului, forma și impactul discursului. În continuare vom menționa câteva cauze CtEDO prin care aceste criterii au fost trasate.