Romani 5 - Șekina, Icabod, Mireasa

La ora actuală există foarte mulți pastori care, încântați de poleiala științifică a teologiei reformaționiste, resping vehement conceptul curățirii totale de păcat în Ziua Ispășirii. Argumentul lor este că Dumnezeu nu așteaptă, nu cere și nu produce o stare de desăvârșire într-o presupusă generație finală. Ei spun că mântuirea a fost și va fi mereu „doar prin credință,” iar tot ceea ce face Dumnezeu în această lucrare este să ne declare sfinți. Ei îl citează pe Luther cu faimoasa lui formulă „simul justi et pecatores” (simultan drepți și păcătoși), pe care o consideră ecuația finală în orice discuție despre biruința asupra păcatului. După această teologie, ambiguitatea din Romani șapte nu va fi niciodată rezolvată, iar Pavel nu trebuia să se mai obosească să scrie și capitolul opt. În acest capitol opt, Pavel rezolvă magistral impasul lui „simul justi et pecatores” . El spune că izbăvirea după care striga disperat în capitolul șapte este marea realizare a evangheliei. De fapt apostolul ne spune că dacă Dumnezeu poate să declare pe păcătoși sfinți, datorită credinței lor în Isus, de ce nu ar putea să-i și elibereze de „acest trup de moarte,” tot prin aceeași credință? Dacă ne iartă și ne îndreptățește prin credință, de ce nu ar putea și să ne vindece total de păcat prin aceeași credință? Ce este nepotrivit în credința care vindecă prin participarea la Nunta Mielului?