Starea de repaus

Repausul reprezintă starea fundamentală în care ne găsim când nu dorim să inițiem niciun fel de acțiune. Starea de repaus ne permite calmarea minții și a corpului. Și în astfel de momente, avem senzația că totul se dilată, până când întreg universul dispare într-un continuum nesfârșit. Este o stare plăcută, de care, din păcate, adesea fugim, fiindcă nu știm să o apreciem pe deplin. Momentele de repaus se oferă de-a lungul zilei în cele mai obișnuite situații. Suntem forțați să așteptăm în mijlocul de transport, la locul de muncă, de-a lungul zilei, uneori și acasă. Și această așteptare ne supără. Nu ne place. Fiindcă, așa cum am spus, nu știm să o apreciem. Aprecierea acestei stări de liniște interioară și de pace lăuntrică, de fapt, de repaus, constituie un ingredient secret al fericirii vieții. Noi credem că o viață împlinită trebuie să fie neapărat activă. Dacă s-ar putea, am dori să umplem tot intervalul zilei cu activitate. Poate chiar și al nopții. În realitate, momentele de repaus ne oferă capacitatea de a adânci experiența vieții dincolo de percepția imediată și dincolo de simțirea superficială din mijlocul mișcării. Fiindcă atunci când ne mișcăm, nu putem să fim atenți la detaliile din jurul nostru, sau din interiorul nostru, ci trecem grăbiți prin viață, fără să ne pese cu adevărat de tot ce se întâmplă. Este ca și cum am merge cu o mașină într-o mare viteză prin mijlocul unui peisaj minunat, dar nu putem să apreciem frumusețea florilor sau a detaliilor care sunt în jur, cum ar fi copacii care sunt dispuși la stânga și la dreapta drumului, fiindcă rulăm cu o prea mare viteză și nu avem timp să captăm suficiente informații vis-a-vis de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și mai puțin în interiorul nostru. Fiindcă, pe lângă percepția exterioară, trebuie să existe și una interioară, prin care să ne dăm seama de ceea ce gândim, ce trăiri avem și care este dispoziția noastră lăuntrică. Fiindcă viața se bazează pe o percepție pură prin care contemplăm tot ce se întâmplă în exteriorul și în interiorul nostru. Această percepție constituie elementul fundamental, ce se tezaurizează drept experiență a vieții, fiind o comoară de valoare legată de tot ce am trăit. Dacă ne referim la amintiri, fiindcă avem multe, vom observa că ele nu sunt altceva decât o sumă de senzații, trăiri și percepții, care au fost stocate în interiorul ființei noastre. Și pe baza acestor percepții, mintea generează o anumită logică a evenimentelor și caută să genereze o poveste coerentă folosindu-se de trăiri, care în forma lor primară, sunt doar percepții ale realității înconjurătoare. Și nu întâmplător, memoria se bazează pe acumularea de percepții într-un mod progresiv și selectiv de-a lungul experiențelor prin care trecem. Și pe măsură ce înaintăm prin viață, este necesar să rafinăm percepția, până când ea devine plenară, simțind întregul univers, întreaga natură și tot ce există în noi sau în exteriorul nostru, ba chiar, dincolo de ceea ce numim exterior, și mă refer la acel spațiu transcendent de unde am venit și de care suntem indisolubil legați, spațiul sacru a lui Dumnezeu. Dar prima reacție la repaus se concretizează prin faptul că mintea începe să se plictisească, fiindcă este obișnuită să fie activă și i se pare că pierdem vremea inutil. Eventual începem să dormităm, fiindcă există și această a doua variantă de răspuns la repaus. Dar nu putem dormita întreaga zi și nu este normal acest lucru. Există un timp pentru somn, dar nu trebuie extins dincolo de ceea ce este necesar. Există și a treia variantă de răspuns la repaus, alături de acțiune și dormitare, aceasta fiind de contemplare activă.