Umorul - o chestiune cît se poate de serioasă. Despre rîsul „din burtă” și rîsul „din creier” cu Dan Perjovschi

Mulțumim că ne ascultați. Părerea voastră contează pentru noi. Ne puteți scrie aici:De 1 aprilie ne întrebăm dacă putem rîde de orice, de oricine, în orice circumstanțe? Sau umorul ar trebui să aibă limite? Există diferențe între umor și bășcălie? Este umorul semnul libertății de expresie? Invitatul nostru este Dan Perjovschi, un artist care știe să folosească umorul, ironia pentru a chestiona realitățile timpului prezent, pentru a atrage atenția asupra unor derapaje, pentru a pune pe gînduri. Dan Perjovschi: „E un fel de autoapărare umorul pentru mine. Dar despre unele lucruri nu se poate desena, mai ales ironic. De pildă despre genocid. Sînt lucruri unde eu, personal, nu pot să intru, acolo nu am umor. (...) Umorul e ca un lut, îl poţi modela. Poate fi foarte ascuţit, ca la bătălie, dar poate fi şi cald. Te şi apropie, te şi desparte. Poţi să iei subiectul analizei critice, ironice, umoristice şi să-l ţii departe sau să-l aduci spre tine. (...) Eu spuneam despre arta mea că, dacă o vedeţi undeva, înseamnă că acolo e un teritoriu democratic. Probabil că poţi măsura gradul de democraţie sau de libertate al unei ţări după ce desene se pot publica sau nu în ziare.”Ai regretat vreodată un desen în care ai ironizat pe cineva?Dan Perjovschi: „Da. Pentru că la începuturile educaţiei mele democratice şi decoloniale am făcut desene destul de agresive despre lumea musulmană – era invazia în Irak, lumea occidentală care se prăvălea peste „barbari”.  Am făcut nişte desene pe care nu le mai fac acum. Acum critic puterea şi-i critic pe cei care au puterea pe planetă. În timp m-am mai educat şi eu. De exemplu am vrut să fac anumite desene despre minorităţi, romi sau în zona feministă şi de fapt trebuia să-mi ţin nu gura ci pixul. Să nu mă bag în nişte zone pe care nu le ştiu sau în numele cărora nu pot vorbi. În timp şi din contactul cu publicul am învăţat să-mi aleg temele, să fiu precaut. Mi s-a întîmplat să fiu în zone un pic mai delicate. Eu pot să desenez pe zid tot felul de chestii că eu mă car acasă dar curatorul care m-a invitat rămîne în locul respectiv şi poate suferi. Şi-atunci încerc să-mi protejez curatorii sau oamenii care mă invită. Şi n-o privesc ca pe-o autocenzură, ci ca pe un fel de responsabilitate. Trebuie să spui adevărul dar poţi să-l spui în diverse feluri.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural