Cine ne vrea proști? (II)

„Cei proști și neiscusiți iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde. Căci prin acestea și prin cele asemenea acestora se osândește sărmanul suflet, care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu.” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, 8) E evident cine ne vrea proști! Prostia la care se referă părintele filocalic atinge atât palierul cognitiv cât și pe cel duhovnicesc. Cu alte cuvinte, contează cât de buni ingineri, chimiști, fizicieni, matematicieni, informaticieni, psihologi, lingviști sau teologi suntem, dar, la fel de mult, contează cum știm să gestionăm mrejele păcatului. Prin urmare ni se deschid înainte două posibile planuri ale celui care ne dorește ‚proști’, ale necuratului și ale omului pătimaș. În cele duhovnicești ‚prostia’ înseamnă a ignora învățăturile, poruncile dumnezeiești. Din copilărie și până la maturitate, un creștin, că acum despre ei vorbim, poate să evolueze în dogmă și viață duhovnicească sau să stagneze, în funcție de voința sa de a se deschide la educația sufletului. La un moment dat caută confirmarea grupului social pentru modelul său de viață. Această confirmare va fi un răspuns la ceea ce a făcut, face și va face vizavi de viața sa lăuntrică, deci, dacă a stagnat în cele sensibile, spirituale, înseamnă neapărat că a lăsat loc păcatului și s-a lăsat prostit de stăpânul întunericului; răspunsul pe care-l va accepta va fi din partea celor care  vor avea același tipar de gândire ca el, aceleași deprinderi de viață. Orice alt tip de răspuns va fi respins. Pe de altă parte, din istorie am învățat, că starea de ‚prostie’ a fost agreată de liderii care au dorit să își exploateze suspușii. Soluția modernă la acest abuz s-a încercat să fie dat prin învățământul obligatoriu, doar că s-a reușit parțial. Și în învățământ, ca în viața duhovnicească, renunțarea la standarde, acceptarea jumătăților de măsură, târguirea, când vine vorba de axiome și chestiuni indiscutabile, de alb și negru, masculin și feminin, etc. a favorizat ‚noua prostire’. Fie una, fie alta din cele schițate mai sus, îl aruncă pe om în arena înfiorătoare a anacondelor, unde din frumoasă coroană a creației, din stăpân iubitor al celor gândite de Dumnezeu pentru om, acesta rămâne o bucată de carne pe care patima o consumă lent sau fulgerător: „Dacă într-un suflet slab – spune Sf. Antonie – se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde”. Ceea ce este înfricoșător din această sentință a sfântului, nu e lista de păcate, ci rezultatul trăirii în pucioasa lor, anume despărțirea de Dumnezeu:  „… se osândește sărmanul suflet, care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu”. Prostia este opusul inteligenței, iar inteligența este armă împotriva răului. Inteligența îl ferește pe om de mrejele păcatului, dar și de cei ce sunt stăpâniți de păcat și doresc la rândul lor să oprime. Așadar, cuvintele Sfântului Antonie sunt un veritabil manifest pentru redescoperirea inteligenței originare.