Filocalia - Glose catehetice

„Cel ce, în același timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbește de rău, e stăpânit de slava deșartă și de pizmă. Prin laude încearcă să-și ascundă pizma, iar prin vorbele rele se înfățișează pe sine mai bun decât acela”. (Marcu Ascetul, 122, Filocalia 1, p 227) „Deci cel ce voiește să vină la odihna Domnului și să nu fie biruit (de vrăjmașul) se desparte de oameni în orice lucru, spre a nu critica pe cineva și a lăuda sau îndreptăți ori ferici pe altul și a arăta dreptatea lui sau a-l supăra pe acela în vreo privință ori a observa scăderile lui – și a nu se lăsa vreun ac de dușmănie în inima sa împotriva lui și a spune voia sa neînțeleptului. De vei face așa te vei cunoaște pe tine și vei înțelege ceea ce te vatămă. Dar cel convins de dreptatea sa și care ține la voia sa nu se poate scăpa de dușmănie, nici nu se poate odihni, nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc”. (Isaia Pustnicul, Filocalia 12, p. 86-87, 13) Când vine vorba de relațiile interumane, în special de comunicare, plonjăm într-un ocean de informații, îndemnuri, ghidaje, care mai de care mai atrăgătoare, mai convingătoare. Cu precădere în această eră a comunicațiilor care, recurgând la un clișeu, nu e implicit și era comunicării sau a comuniunii. În mediul virtual stau, ca pe caldarâm, mii de filmulețe ce au în centru  influenceri, maeștri spirituali, ghizi care ne învață cum să ne raportăm unul la celălalt, cum să ne facem complimente sau cum să ne criticăm. Nu contest că unele sfaturi sunt chiar utile dar, din nefericire, majoritatea ratează esența, aceea care nu-i scapă niciodată sfântului din pustie. Mesajele pornesc din minte, sunt gândite, trec prin inimă și se transformă în cuvânt sau gest, se materializează și se întâlnesc cu mintea și cu inima celuilalt. Dacă gândul și inima emițătorului sunt bune, pline de dragoste și respect, mesajul interacționează cu terțul într-o manieră sănătoasă, chiar dacă este transmis spre îndreptare sau spre încurajare. Cu toate acestea, nu de puține ori, s-a întâmplat să-i spunem ceva aproapelui nostru sau să vorbim despre o persoană în termeni pozitivi sau negativi și să simțim că în inima noastră s-a dereglat ceva, că ne-am pierdut odihna, pacea sufletească. De ce oare? Sfântul Isaia Pustnicul spune că odihna Domnului se dobândește atunci când suntem atenți la ce vorbim:  „Deci cel ce voiește să vină la odihna Domnului și să nu fie biruit (de vrăjmașul) se desparte de oameni în orice lucru, spre a nu critica pe cineva și a lăuda sau îndreptăți ori ferici pe altul și a arăta dreptatea lui sau a-l supăra pe acela în vreo privință ori a observa scăderile lui – și a nu se lăsa vreun ac de dușmănie în inima sa împotriva lui și a spune voia sa neînțeleptului. De vei face așa, te vei cunoaște pe tine și vei înțelege ceea ce te vatămă. Dar cel convins de dreptatea sa și care ține la voia sa nu se poate scăpa de dușmănie, nici nu se poate odihni, nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc”. (Isaia Pustnicul, Filocalia 12, p. 86-87, 13) Așadar: nici vorbire de rău, nici laudă. Prima o înțelegem ușor, dar a doua? Să nu lăudăm?! Oare nu e dezirabilă lauda în locul vorbitului de rău? Doar că nu se pune așa problema. Sfântul nu spune „ori, ori”, ci „nici, nici”. Motivul ni-l explică Sfântul Marcu. Însă, înainte de a-i da cuvântul, să privim cu atenție textul isaian. Sfântul nu ne îndeamnă să fim taciturni, nici să nu spunem binele pe care-l vedem și îl trăim, ci să nu vorbim de rău și să nu lăudăm. Lauda omenească e diferită de afirmarea binelui pe care-l observi în mod obiectiv și care, să fim sinceri, nu are nevoie de laudă. Binele este bine, fie că îl indicăm, fie că nu. Dar lauda poate fi mincinoasă, izvorând dintr-o inimă vicleană, plină de interes sau, pur și simplu, dintr-o inimă trufașă. Lauda unui prieten, a unui coleg, a unei cunoștințe, hiperbolizarea faptelor, a acțiunilor, ascund, din nefericire, o întunecime a propriului suflet. În fapt, în ambele situații, ne aflăm pe poziții de judecători, întrucât în răutate și în laudă nu este dreaptă măsură. Așa se înțelege atitudinea părinților îmbunătățiți, de la care vom auzi, atunci când vom face cele bune, cel mult „e bine, fiule!” și nu cuvinte exaltate ce deformează realitatea și provoacă invidia celor ce le aud. De aceea, iată, suferința nu vine doar când o persoană este vorbită de rău, ci și când este lăudată. Sfântul Marcu Ascetul aduce o lămurire importantă „Cel ce, în același timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbește de rău, e stăpânit de slava deșartă și de pizmă. Prin laude încearcă să-și ascundă pizma, iar prin vorbele rele se înfățișează pe sine mai bun decât acela” (Marcu Ascetul, 122, Filocalia 1, p 227). Și totuși, în Scriptură suntem îndemnați să lăudăm. Da, să lăudăm, dar pe Domnul, pentru care cuvintele sunt atât de sărace, încât niciun cuvânt nu e suficient de mare pentru a-i cuprinde măreția. Grecii fac o diferență clară între lauda lui Dumnezeu și alte tipuri de laudă. Pentru lauda lui Dumnezeu se folosește δοξαζω, αινεω, în timp ce pentru lauda omenească se folosesc verbe ca μεγαλινω, καυχαομαι, ευχομαι.  Chiar dacă ne place să fim lăudați, să înțelegem textul Sfântului Luca 17, 10: „suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” sau parafrazându-l pe vrednicul de pomenire Ioan Mihălțan, care atunci când cineva era lăudat sau criticat replica, „da, dar și el e doar un om”. Deci, un prim etaj de înțelegere a acestor texte filocalice constă în aceea că trebuie să fim atenți la ce și cum vorbim. Cuvântul în gura creștinului trebuie să fie precum penița în mâna caligrafului. Vorbirea de rău ne arată slava deșartă, iar lauda ne indică uneori mândria, alteori invidia. E important să vorbim de bine și nu de rău, să vorbim de bine și să nu lăudăm. Atât lauda, cât și vorbirea de rău izvorăsc dintr-un interes ascuns, și tocmai această viclenie face ca inima noastră să nu fie în odihnă. Dacă vom înțelege diferența dintre acestea, vom dobândi și odihna Domnului.

„Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni”. (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia 1, §105) De ce? Dacă suntem atât de evoluați, de civilizați, de democrați, de ce încă există în lume războaie? Și ce războaie! Politologii caută să explice conflictul dintre popoare prin nepotrivirile culturale și religioase, prin rațiunile economice, prin tensiunile civilizaționale, prin incompatibilitatea Occidentului, exponent al adevăratei democrații (sic!) și celelalte state ale lumii. Și e cât se poate de justificat, dar e departe de a fi totul. „Secolul vitezei”, cum a fost considerat veacul al XX-lea, și cât am reușit să trăim din al XXI-lea, supranumit „secolul informației”, ilustrează cât de mult rău pot produce războaiele, câtă suferință și câtă nedreptate. Și, cu toate acestea, ele nu încetează. După încheierea Războiului Rece, optimiștii s-au grăbit să proclame victoria totală a păcii, dar s-au înșelat amarnic. De atunci, am asistat la însângerarea Serbiei, a Irakului, a Afganistanului, a Siriei și la conflicte armate în atâtea alte locuri de pe glob. La granițele României e în plină desfășurare un conflict fratricid, pe care Europa, cu siguranță, nu și-l dorește, cu atât mai puțin vecinii Ucrainei. Se caută explicații și vinovați, se caută soluții, dar rezolvarea, încheierea luptelor și instaurarea păcii par a fi foarte departe. Războiul nu e o invenție modernă, e la fel de vechi pe cât e căderea lui Adam. Dacă dorim să aflăm răspunsuri lumești și filosofice, poate una dintre cele mai potrivite lecturi ar fi „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” a lui Samuel P. Huntington, o carte faimoasă, pe alocuri chiar profetică. Ca teolog, însă, vă propun să-i întrebăm pe sfinții Bisericii lui Hristos: „cum oprim războaiele? de ce nu încetează războaiele?” Pentru că știa că cele dinăuntrul omului le provoacă pe cele din afară, Sfântul Marcu Ascetul susține: „Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere.”(§ 101) În esență, aceasta este traducerea filocalică a unui text sapiențial ce se folosește de imaginea lipitorii, explicând astfel: „lipitoarea are două fiice care zic: Dă-mi, dă-mi! Trei lucruri nu se pot sătura, ba și al patrulea care nu zice niciodată: destul! Și anume: locuința morților, pântecele sterp, pământul care nu e sătul de apă și focul care nu zice niciodată: destul! (Proverbe 30, 16-17) Cum poate fi mintea unui lider, a unui președinte, a unui rege, a decidenților unui stat, altfel decât oarbă, când doresc ca ei și grupurile lor de interese, să fie cei mai bogați, cei mai respectați, cei mai puternici, cu prețul vieților curmate, a urâciunii pustiirii lăsate în urma lor, toate mascate sub spiritul dreptății și al securității? Planeta geme sub lăcomia celor ce se socotesc stăpâni și nu au frică de Dumnezeu. Amarnică înșelare, cumplită patimă! Conflictele armate servesc celor fără minte[1] și plătesc cei ce nu se pot împotrivi, iar la final, chiar cei ce le-au provocat. Judecata și răzbunarea sunt ale lui Dumnezeu, nu ale omului (Rm.12, 19). Dar, până acolo, să recunoaștem, omul trăiește și la scară interioară durerea războiului. Dacă nu e războiul patriei, e războiul său personal, e mânia, ura, neiertarea față de aproapele, gândul de răzbunare și chiar fapta. Dacă la nivelul conflictelor interpersonale suntem actorii principali, la scară mare, statele devin actori ai conflagrațiilor. Se schimbă registrul lexical, nu mai spune nimeni că Popescu l-a ucis pe Dăscălescu, ci se spune: rușii i-au omorât pe ucraineni, ucrainenii pe ruși, americanii pe afgani, sirienii pe americani etc. Și astfel încetăm să mai fim empatici, sensibili la durerea de lângă noi. Războiul e hidos din toate punctele de vedere și urât mirositor, e mincinos și, fără excepție, nedrept. Sfântul Marcu semnalează, cu precizia lunetistului, originea și motivul pentru care avem nevoie să ne adâncim în sinele nostru: „Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere. Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni”. Să recunoaștem deci: nu ține de noi ca războaiele mari să se oprească. Nu noi, niște mărunței, decidem ce stat cu ce stat să se lupte și ce fel de ceai să se bea în cabinetele vremelnicilor stăpânitori ce decid conflictele. De noi depinde altceva! Evitarea, cu orice preț, a războaielor sufletești, de zi cu zi,  cele ce-i au ca inamici pe cei din casa noastră, din cercul de prieteni sau de cunoscuți, din rândul colegilor de muncă. Pe acelea le putem stăvili! Cauza războaielor e comună: iubirea de arginți, slava deșartă și iubirea de plăcere! Din cauza lor se distrug atâtea familii, suferă atâția copii și atâția vârstnici, mor atâția oameni! Și, de ce să nu recunoaștem, așa se cultivă sămânța războiului. Și conducătorii pe care-i criticăm au fost cândva copii inocenți și curați, dar adulții din jurul lor, nevindecați de cele trei vicii, i-au crescut în spiritul nedreptății, al asupririi, al răzbunării. Prin urmare, să nu credem că e inutil să facem efortul reconcilierii și al opririi războiului în fașă, în viața noastră particulară. Războaiele mari au avut și au, la origine, războaiele pierdute de gândurile bune. Mâine, la conducerea țării, ar putea fi unul dintre copiii noștri. Deciziile le vor lua și în duhul a ceea ce am sădit și am cultivat noi, părinții și dascălii lor. Priviți mai atent și veți găsi că iubirea de arginți, slava deșartă și iubirea de plăcere sunt născătoarele tuturor relelor. De ele nu ne putem feri decât prin credință nedisimulată în Dumnezeu, Creatorul și Chivernisitorul, Spovedanie sinceră și deasă, rugăciune zilnică și, bineînțeles, Sfânta Împărtășanie. Ispita nu va dispărea, dar „instrumentele” de a birui în războiul propriu, utilizate corect, vor decide de partea cui e victoria. Vă îndemn așadar să nu uitați: „de nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de-al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera. (Gal.. VI, 8)” (Marcu Ascetul §116). [1] În teologia filocalică, fără minte nu înseamnă că e lipsit de inteligență, ci de raționalitate. Inteligența poate fi credință e luciferică. A se vedea tableta: https://radiorenasterea.ro/omul-cu-adevarat-rational-are-o-singura-grija-sa-asculte-de-dumnezeul-tuturor-si-sa-i-placa/.

„Cel ce a împlinit o poruncă să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea față de Hristos se probează prin cele potrivnice.” (Sf. Marcu Ascetul, Despre Legea Duhovnicească, Filocalia 1, § 88) Unul dintre steagurile arborate de cei ce contestă existența lui Dumnezeu și a proniei divine este și acela că mulți oameni buni suferă, deși sunt inocenți sau împlinesc acte de înaltă probitate morală. Așadar: la ce bun să înfăptuiești binele, să fii corect, mărinimos, să ierți, să fii milostiv, să te căiești pentru mizeriile pe care le-ai făcut? Și mulțimile se grăbesc să aclame, dându-le dreptate și trecând la următoarea pagină, convinse că problema a fost lămurită: Dumnezeu e nedrept, binele nu există decât dacă-l produci singur și-l susții prin dreptatea de tine știută. Prin urmare, suntem autorizați, nu-i așa, să ne facem singuri dreptate! Pe propria piele știm că rar s-a întâmplat să facem ceva de calitate duhovnicească că îndată s-a și ivit ispita și am dat de pământ cu toată fapta bună. Poate ușor timorați, ne amintim și de momentele când am îndurat ispita. Și, minune: trăirile nu au avut egal, bucuria a fost de nespus, pacea, harică, dragostea, dumnezeiască, recunoștința, cerească. Bășcălioșii, băiețandrii și fetișcanele cu „școala vieții” vin îndată și ne dau lecții sofisticate, demonstrându-ne, prin exemple generate de propriile abuzuri, că lucrurile stau taman invers. Faci rău, îți este bine. Dai din coate, ajungi în față! Ba-și învață și beizadelele să facă așijderea. Da, calcă peste cadavrele celor ce au căutat virtute, corectitudine, dreptate, egalitate, nediscriminare, respect etc. Deci?! Și te trec sudori reci pe spate și te întrebi ce rost mai are să propovăduiești binele. Atunci te întâlnești cu textul Sfântului Marcu Ascetul, care-ți spune tăios, explicit: „Cel ce a împlinit o poruncă să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea față de Hristos se probează prin cele potrivnice.” În mintea mea și, poate, în a unora dintre cititori, binele făcut echivala cu o răsplată în aceeași măsură de pozitivă. Or, adesea, am primit exact opusul. Teoretic, de undeva, din adâncul conștiinței, știam că e natural să fie așa. Totuși, speranța era aceea că voi avea liniște și bucurie. Nu intuiam că în bucuria faptei bune, a gestului de mărinimie, a cuvântului de încurajare, a generozității, a umilinței personale se putea ascunde un licăr de mândrie, de slavă deșartă. Testul nu întârzia! Problema ridicată de Sfântul Marcu e de-o acuitate inevitabilă. Binele făcut nu e direct proporțional cu binele pe care-l aștepți. De ce? Pentru că-l aștepți de la om, pentru că e interesat, pentru că gândul că ești bun te poate pierde, pentru că nu se poate să faci fapta de dragul tău și nu de dragul virtuții. Și peste toate acestea, pentru că diavolul nu va accepta niciodată să ai o victorie duhovnicească fără să te lupte și să încerce să te convingă că „niciun bine nu rămâne nepedepsit”. În încheiere, înțeleg că „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită de omul rău și de stăpânul său din acea clipă, dar e răsplătită cu preaplin de măsură, dacă îndurăm ispita, de Stăpânul faptelor bune”. De aceea, a face bine nu numai că e indicat, dar e chiar testul nostru de evaluare inițială, formativă și sumativă în achiziția virtuții. Restul sunt vorbe, speculații. Nu poți pretinde că ești smerit, dacă nu accepți să fii contrazis. Nici că ești blând, dacă reacționezi mânios la prima împotrivire. Nici că ești iubitor, dacă la sfârșitul zilei ești încă mânios. Indiferent de câte ori am căzut testul ispitei, e important să ne ridicăm, să ne dăm curaj, convinși că îl putem trece, și să încercăm din nou. Cea mai mare victorie a răului e atunci când renunțăm la a lupta pentru sufletul nostru. Hristos nu a venit cu promisiuni mieroase și comode, cu o viață lipsită de griji, chiar dacă a susținut și susține prosperitatea, ci a spus clar: „în lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Îndrăzniți, fapta bună nu rămâne nerăsplătită. Să trecem ispita!

„Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăși pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr-alții. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, și nu de dreptate și de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.” Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1, 69 Într-o societate din ce în ce mai permisivă, o întrebare de parcurs este tocmai aceasta: e permis să cerți? Dacă da, în ce condiții, dacă nu, de ce? Nu de puține ori mi-a fost dat să fiu martor la certuri între persoane sau chiar să fiu parte din asemenea evenimente, cum, cred, că și tu, cititorule, ai fost. De cele mai multe ori, soldul a constat în supărare, neiertare, gânduri de răzbunare. Prin urmare, nu de puține ori, cearta mi s-a părut respingătoare și de evitat. Cu toate acestea, nu puteam înțelege cum Sfântul Pavel îl îndemna pe Timotei, apostolul: „propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare și învățătura”(2 Timotei 4, 2). Și tot el îl atenționează pe ucenicul iubit, parcă uitând de îndemnul făcut, să se ferească de ceartă (1 Timotei 6,4) și de întrebările nebunești care dau prilej la certuri (2 Timotei 2, 23). Incompatibilitatea dintre spiritul creștin și ceartă mi s-a părut o evidență insurmontabilă. Cu toate acestea, textele pomenite mă bulversau, dar nu am căutat să lămuresc și academic problema. Până am ajuns la acest text al Sfântului Antonie care m-a provocat să cercetez mai în adânc. În fapt, rezolvarea dilemei se află în semantică. Nici Sfântul Apostol Pavel, nici Sfântul Antonie, atunci când ne îndeamnă să certăm, nu se referă la sensul prim pe care îl avem în limba română pentru verbul „a certa”. Fiind o limbă atât de bogată, greaca își permite nuanțe pe care limba noastră nu le poate surprinde fidel. „Logomahia”(λογομαχία, ασ,ή) folosit de Sf.Pavel în 1 Tim. 6, 4, are sensul de ceartă, discordie, dezbinare, iar „mahi”(μάχη, ης, ή), folosit în 2 Tim. 2, 23 are sensul de luptă, război, dușmănie, ceartă. În timp ce, atunci când îl îndeamnă pe Timotei să certe, se folosește de verbul „epitimao”(ὲπιτιμάω), cu sensul de a mustra, a dojeni, a atenționa cu seriozitate, a vorbi cu autoritate. Sfântul Antonie se folosește de verbul τιμωμέω, ῶ, care are sensul de a lua apărarea, a proteja, a ajuta, a trage la răspundere, în timp ce în greaca medievală capătă și sensul de răzbunare, pedeapsă pentru o greșeală. În fine, cam atât despre sensurile cuvintelor. Important este să înțelegem că trebuie să fim atenți cum cuprindem îndemnurile textelor sacre. Ele sunt scrise în epoci de mult apuse, iar traducătorii au căutat sensurile cele mai potrivite pentru timpul în care au tradus. Așadar, ce ne spune Sfântul Antonie? Să fim cu inimă plină de îngăduință și dragoste față de păcătos, dar să facem tot posibilul să-l îndreptăm, nu să-l urmăm, nu să-i imităm păcatul. Să ne fie drag omul, să certăm păcatul. Omul păcătos trebuie apărat de ura semenilor, dar nu cu scopul de a-l lăsa să-și continue viața păcătoasă, ci de a-i crea prilejul întoarcerii. Cum se face aceasta? Prin reamintirea regulilor, a poruncilor: „Ci pentru dreptatea însăși pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr-alții”. Trebuie evitată cu orice preț gafa contemporaneității și a vremelnicelor ideologii, confuzia planurilor: „De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei”. Nu trebuie să-l judeci pe păcătos, în sensul de a te socoti mai bun decât el, de a-l face să sufere, de a-l marginaliza, ci de a face tot posibilul ca el să fie readus în albia regulilor care-i protejează viața și îi oferă adevărata libertate. Preoții duhovnici trăiesc adesea realitatea descrisă mai sus. Ei sunt obligați să „certe”, să dea canon, epitimie, nu pentru a umili persoana, nu pentru a-i sublinia în vreun fel inferioritatea, ci, dimpotrivă, pentru a-i întinde o mână frățească de ajutor. Pe scurt, Sfântul Antonie, în spiritul Sfintei Scripturi, ne îndeamnă să certăm, dar nu în sensul primar al românescului „a certa”, care presupune o energie negativă, mânie, discordie, dezbinare, desconsiderare, depreciere, superioritate, ci protecție, retrezire, reamintirea a ceea ce este omul, în esența sa. Timpurile de astăzi, atât de complicate, tulburi și confuze, ne obligă să fim mai riguroși cu raportarea la adevăr, dreptate și dragoste. Faptul că permitem fiecăruia să facă ce dorește, iar păcatul îl transformăm în lege de dragul milei și al toleranței, nu arată niciun moment că am fi mai isteți, mai miloși, mai iubitori, ci că am capitulat de la ceea ce a făcut dintotdeauna omul frumos și sănătos. Deci, fugi de cearta mânioasă, furioasă și îndrăcită, dar ceartă, în sensul cuvântului Sfântului Antonie și prin el al Scripturii, cu gândul de a fi de partea dreptății, de a apăra viața și libertatea fratelui tău, cu smerenie și candoare!

„Oamenii cuminți trebuie să-și cerceteze puterea lor și măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumusețe străină și a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor și a lipsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor și a mâniei, răbdarea; și așa pentru toate”. (Sf. Antonie cel Mare, 39) Întâlnim periodic oameni cuminți și simțim cum aceștia ne odihnesc. Ca profesori, întâlnim elevi, ca actori sociali, întâlnim persoane adulte pe care le-am văzut, de când le-am întâlnit prima dată, în lumina cumințeniei, a unei așezări morale de admirat. Și totuși, uneori auzim de căderile acestora, și ne declarăm contrariați și ne arătăm smintiți și judecăm, uitând repede, cauținonându-ne gândurile prin „totuși, nu e posibil!”, uitând, așadar, repede cuvintele Domnului, „cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Un răspuns la întrebarea de ce și oamenii cuminți cad, găsim în cuvintele Sfântului Antonie cel Mare. Ce este cumințenia? În rânduiala românească, puține sfaturi, respectiv complimente, depășesc cumințenia. „Să fii cuminte!” e îndemnul fiecărui părinte față  de copiii lui. Și ce ar însemna ca un om să fie cuminte? În primul rând, să-și vadă de drumul lui. Să înțeleagă rostul pe care-l are: dacă e elev, să învețe și să asculte; dacă e soț, să fie fidel; dacă e prieten, să fie de ajutor; dacă e fiu, să nu uite de părinții lui; și, indiferent unde ar munci, să lucreze cu sârguință, să onoreze munca la care a fost chemat. Nu ar fi nevoie să mai subliniem, dar pomenim aici și îndemnul de a nu fi vulgar, de a nu fi agresiv, căci și acestea fac parte din pachetul cumințeniei. Adjectivul „cuminte” este format din două cuvinte, prepoziția „cu” și substantivul „minte”, adică om cu așezare, rațional (în sensul antonian). Nobil și onorant, totodată! Vine, deci, Sfântul Antonie și lasă realitate dură să intre în iatacul „omului cuminte”. Cu alte cuvinte, îi spune: „ai ajuns să fii cuminte? Fii atent!” Îndemnul axial este să-și cerceteze puterea și să se pregătească să dea război cu patimile. Doamne, ce complicat! După ce că e un efort să ajungi cuminte, să te dezveți de rele sau să nu le înveți, constați că în fața ta se ridică un alt munte ce trebuie escaladat. La această provocare, să lași garda jos e cel mai simplu. Războaiele sunt biruite de inamici prin capitularea celor slabi. Constatăm că la fel de important ca cercetarea puterii este evaluarea inamicului: cu cine te lupți, pe cine ai în fața ta. Or, omul cuminte are, ca un zid în fața sa, provocări ca frumusețea, lipsurile sau irascibilitatea, dacă ar fi să ne rezumăm doar la ce ne oferă textul filocalic. La acestea se adaugă toate provocările vieții. Ele nu sunt ceva static, statuar, nu sunt o movilă de cărămizi adunate într-un perete, ci, realmente, mișcări spre suflet, ce-l pot împinge să cadă din cumințenie. Prin urmare, Sfântul Antonie vine cu recomandări ce scot doritorul din puful planurilor mentale, al socoatelor pe hârtie, îl pun în câmpul de luptă, unde nu are de ales, trebuie să fie soldat. Înfrânarea! Ce virtute!? Ce imperativ pentru lumea în care numai la înfrânare nu suntem chemați. Ce înseamnă înfrânarea astăzi? Pe cine întrebi despre înfrânare? Nu poate fi definită decât de cei care au avut de îndurat înfruntarea poftei o perioadă de timp, de cei care au găsit bucuria prin oprirea de la viciu, de cei care, tentați să atingă, nu au atins, tentați să spună, nu au spus, tentați să stea, au plecat. Fie că e vorba de înfrânarea pântecelui, fie de a minții, nu poți primi sfat decât de la cei care au suferit înfruntând, iar Sfântul Antonie e unul dintre aceștia. Tăria! Nu e o virtute al cărei sens să îl înțelegi la prima lectură. E virtutea ce se traduce prin bărbăție. Da, împotriva tuturor durerilor imaginate și neimaginate e tăria, curajul, înfruntarea, bărbăția. Nu poți fi în agora virtuală un leu, iar pe trotuar un miel. Ba poți, dar ești neautentic, ești un construct fals, frate cu nebunul. Cel care are tăria drept virtute, când e în abis, nu disperă, iar, când e în vârf, nu amețește. Răbdarea! Remediul împotriva instinctelor primare, a dorinței de a răspunde jignirii cu jignire, bătăii cu bătaie, furiei cu furie, este doar răbdarea. „Cel care va răbda până la sfârșit”, ne spune Sfânta Scriptură, „acela se va mântui” (Mc.13, 13). Prin urmare, imperativul cumințeniei este și imperativul măsurării puterii, al evaluării propriei capacități de luptă. Cu cât înălțimea duhovnicească e la cote de campion, cu atât provocările sunt mai mari. Lumea uită că demonii nu se luptă cu cei care le fac voia, ei se luptă, și se bucură de biruință, cu cei care sunt pe calea mântuirii și fac eforturi zilnice de a fi mai aproape de Dumnezeu. Așa se poate înțelege, măcar în parte, cum unii oameni, percepuți ca fiind cuminți, așezați, virtuoși, exemplari, cad. Iar căderea lor are ecoul izvorât din galeriile salinelor, de zeci și zeci de ori. Măsura puterii nu o putem face de unii singuri. O autoevaluare are întotdeauna nevoie și de o evaluare externă, iar aici intervine duhovnicul, această instituție sapiențială și spirituală care, în Creștinismul răsăritean, împlinește un rol capital. Rămânem cuminți în măsura în care stăm aproape de scaunul spovedaniei!  

„Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Așa de puternic este cuvântul, că printr-însul și prin mulțumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimțit ca cineva să învinuiască nașterea sa sau pe alții pentru că păcătuiește. Căci el se slujește de slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.” (Sfântul Antonie cel Mare, 65, p. 20) Sunt atât de comune expresiile: „dă-o naibii!”, „la naiba!”, „du-te naibii!”, încât aproape că trec neobservate, ba chiar sunt considerate „cool” de către unii vorbitori. Din nefericire, vorbitul necuviincios la români, un popor ce se bucură de o religiozitate măsurată statistic la peste 90%, rămâne unul dintre paradoxurile neamului. Nu e motiv  de mândrie națională. Nicidecum! De ce se întâmplă acest fenomen? Care să fie cauza? Cum se poate să fim religioși și vulgari în același timp? Cred că e ceva ce nu reușim să înțelegem pe deplin: valoarea cuvântului! N-ar fi o problemă dacă verbul, logosul, ar fi ceva lipsit de viață, dacă n-ar avea încărcătură spirituală. Dar are! Pavel, Apostolul Creștinătății, când vorbește evreilor despre cuvânt, susține cu tărie: „căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evrei 1, 4). Sfântul Antonie o spune și el răspicat: „nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul”. Fie că e vorba de cuvântul rostit, fie de cel scris, pentru om are o importanță capitală. Acesta este adevărul obiectiv, însă realitatea ne spune că multora dintre semeni nu le pasă deloc de cuvânt. Te-ai simțit bine când cineva ți-a îndreptat cuvinte de laudă, de binecuvântare, de încurajare? Ai simțit amărăciune, tristețe, furie, chiar ură atunci când cineva ți-a adresat cuvinte injurioase? Aceasta înseamnă forța logosului, aceasta este vitalitatea de care trebuie ținut cont. Cuvântul creează, cuvântul distruge! Să ne rezumăm doar la unul dintre cuvintele „netrebnice”, cuvântul „naiba”. Acesta nu e o vorbă oarecare, ci trimite direct la „diavol”. L-am auzit atât de des, încât am realizat că nu este conștientizat mesajul lui, expresia nefiind doar apanajul oamenilor needucați, ci, frecvent, a oamenilor ce trec drept intelectuali, fie ei bărbați sau femei. Dicționarul Explicativ al Limbii Române arată limpede că atunci când spunem „la naiba” spunem „la dracu” și când trimitem pe cineva la „naiba” îl trimitem la „diavol”. De fiecare dată când rostim aceste cuvinte blestemăm, nu binecuvântăm: „Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați” (Romani 12, 14), e foarte ferm Apostolul neamurilor, parcă reducându-i la tăcere pe toți cei care ar spune că înjură doar când sunt nervoși, când cineva i-a provocat. Continuând pe linia eremitului Antonie, observăm că își îndreaptă gândul și spre cei ce prin cuvinte injurioase nesocotesc propria naștere. Adică, prin cuvinte odioase mânjesc cu noroi maternitatea și mamele, actul sfânt al procreației (ce ne aseamănă mai mult cu Dumnezeu decât oferirea darului vieții?!), folosesc cuvinte oripilante vizavi de organele de reproducere pe care Dumnezeu le-a sădit în om pentru a perpetua viața, Îl coboară pe Dumnezeu la micimea unui discurs fără noimă și cacofonic. Se iau la trântă cu Sfinții și cu Maica Domnului. Toate acestea prin cuvânt. „Cuvintele netrebnice”, înjurăturile, sunt lipsite de eufonie, sunt lipsite de frumusețea sunetului, semn că nu sunt de la Dumnezeu. Drama este că fiecare dintre cei ce aleg să folosească cuvântul în logica morții și a putreziciunii o fac liber și fără nicio constrângere. Lipsa de educare a limbii și a urechii în duhul cuvântului viu și lucrător ne abrutizează simțurile, de aceea cel ce se folosește de ele, pentru moment, se simte eliberat: „na, i-am zis-o!”, dar apoi simte o stare de neliniște, de nervozitate, de tristețe inexplicabilă. O explicație totuși există: cuvântul urât afectează atât emițătorul, cât și receptorul. Pentru toți cei care sunt stăpâniți de acest duh al vorbitului urât, „nemernic”, soluția este contactarea unui duhovnic, dialogul sincer, în sensul dorinței de a se vindeca și, în mod absolut, Spovedania, mărturisirea deprinderii de a vorbi urât. De vorbitul injurios se poate scăpa, dar e nevoie de efort, de voință, de multă răbdare și de ghidajul unei persoane duhovnicești. Revenind la primul paragraf, e evident că oricine își dorește mântuirea nu poate rămâne rob cuvintelor ofensatoare ce-i ies din gură. Ziditor este să binecuvântăm, nu să blestemăm, nu să batjocorim: „Așa de puternic este cuvântul, că printr-însul și prin mulțumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul” (Sfântul Antonie cel Mare).

„Sufletul care cunoaște păcatul îl urăște ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaște, îl iubește. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură.” Antonie cel Mare, Filocalia 1, p. 17. Problema păcatului e dificil de gestionat, mai ales într-o lume în care valorile, susținute pe virtute, sunt diluate și, prea adesea, mutilate prin discursuri halucinante, utopice, mediatizate furibund din setea de spectacol. Sfântul Antonie, spirit fin și anahoret antrenat pentru cele mai complexe lupte împotriva răului, ne atenționează părintește: „dar dacă (sufletul n.n.)  nu-l cunoaște (pe păcat n.n.), îl iubește”. Ce vrea să spună? Poți avea o viață pe care o socotești, o simți, o evaluezi ca fiind corectă și, totuși, să fii în păcat? Chiar se poate să nu cunoști, conștientizezi, starea de păcat? Poți trăi o viață întreagă convins că o faci corect și totuși să te afli în afara lui Hristos? Fără a încerca să facem prea multă filosofie, ne întrebăm ce înseamnă „corect” și ce înseamnă „a nu cunoaște” păcatul? Chiar se poate să nu-l simți, să nu-l cunoști? Cum rămâne cu textul Sfântului Pavel care spune că păgânii din „fire fac ale legii”(Rom 2, 14), „pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor” (Rom 1, 19)? În mod normal, sufletul, cultivat în duhul lui Hristos, nu suportă păcatul pentru că acesta e urât mirositor, e respingător. Omul care e nevoit să lucreze într-o fabrică ce produce cleiuri, un combinat chimic, o vopsitorie sau orice altceva unde este supus unui efort olfactiv peste medie, la un moment dat se obișnuiește cu odorul neplăcut. Obișnuința nu va însemna și sănătate, ci doar o păcălire a creierului și prin acesta a simțurilor, iar în cele al duhului o păcălire a sufletului. Deci, aceasta vrea să spună Sfântul Antonie, că obișnuința cu starea de păcat ne transformă în făpturi depersonalizate ce nu urmăm scopul nobil al omului, „interesul” omului, ci calea bătătorită, atractivă, comodă și, în final, abisul viciului. E important cuvântul „interes”. Când avem un „interes” înseamnă că ne canalizăm toată știința și toate energiile spre un obiectiv, spre ceea ce ne preocupă pe noi cel mai mult. Or, când interesul omului nu mai este mântuirea, implantată în el ca dorință încă de la creație, e limpede că ignoră semnalele ce l-ar ține pe calea lui Hristos. Sfântul Antonie continuă descrierea dramei omului căzut spunându-ne că marele pericol stă în împodobirea cu păcatul. Bucuria falsă, adusă de viața păcătoasă, se susține pe autofagia spiritului, a energiilor sufletești până la extincție. Portretul lui Dorian Gray, semnat de Oscar Wilde, este una dintre cele mai puternice imagini din literatura universală ca expresie a modului în care omul este consumat de păcat. Un păcat pe care l-a îngrijit de când era pui și care, odată ajuns la maturitate, și-a devorat binefăcătorul. În societatea contemporană, pe alocuri secătuită de vitalitatea duhovnicească, împodobirea, ornarea cu penele de păun ale păcatului, convinși că sunt diademele emancipării și ale înălțimii spiritului, este evidentă. Sfântul Antonie încearcă un antidot printr-o devoalare fără ocoliș: păcatul „duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură.” Cine are urechi de auzit să audă (Mt.11, 15)!

„Cel ce voiește să rămână biruitor într-o convorbire cuvântul său, să știe că suferă de boala diavolului, chiar dacă cuvântul său e adevărat. Și dacă face aceasta într-o convorbire cu cei deopotrivă cu el, va fi tămăduit poate de certarea celor mai mari. Dar dacă face așa și față de cei mai mari sau mai înțelepți, boala lui nu poate fi vindecată de oameni.” (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia 9, IV,41, p. 103.) Copil, tânăr, adult sau senior, pentru om în general, a avea dreptate, a-și impune punctul de vedere, este adesea un obiectiv major; de cele mai multe ori cu intenții cât se poate de bune. Îi vedem pe cei mici cum dezbat cu părinții vizavi de anumite ascultări pe care le resping din dorința de a-și impune propria voință. Adolescenți care contestă autoritatea și se ambiționează să demonstreze eroarea de judecată a părintelui. Adulți și seniori, care, fără să țină cont de ce ar putea afla de la cei mai tineri, prin presupusa experiență de viață caută să-și impună opinia, ideile, părerile, cu orice preț. Oameni maturi care în urma unui dialog argumentat nu se îndură să lase de la ei, să cedeze chiar dacă e evident cursul discuției și cine are dreptate. Se pune problema să renunțăm doar când nu mărturisim adevărul? Nici vorbă. Textul Sfântului Ioan Scărarul atrage atenția asupra duhului nesănătos care-l stăpânește pe tot cel ce dorește să-și impună cuvântul, să aibă ultimul cuvânt. Că e sau nu de partea adevărului, a insista, a te încăpățâna să-l convingi pe interlocutor e lucru drăcesc. Totul se agravează dacă atunci când cei din jur, constatând îndărătnicia, atrag atenția împricinatului iar acesta refuză să se oprească. Apogeul e atins când în fața superiorilor ierarhici, omul caută, cu toată ambiția, să convingă. Din nefericire, este un profil de om care atât de mult se iubește pe sine și propria cunoaștere, că, nici în fața celor cărora le este dator cu respect și supunere, nu poate să le arate fără a dori să-și impună propria cale de gândire. Despre acesta ne spune Sfântul Ioan că: „boala lui nu poate fi vindecată de oameni”. Aici apare o problemă greu de rezolvat: „Cel ce voiește să rămână biruitor într-o convorbire cuvântul său, să știe că suferă de boala diavolului, chiar dacă cuvântul său e adevărat.” E ușor de înțeles că omul trebuie să renunțe la cuvântul său atunci când aceasta se dovedește a fi fals, dar cum se poate să i se ceară același lucru când el spune adevărul? Părintele Dumitru Stăniloae oferă o explicație: „cine voiește să-și facă biruitor cuvântul său, voiește să biruiască el pe ceilalți. Desigur, el ar putea spune că nu voiește să se impună pe sine, ci adevărul. Dar despre adevărul lui Hristos ajunge să dai mărturie trăindu-l și murind pentru El.” Cu alte cuvinte, problema nu se pune în termenii unei logici primare, ci a logicii lui Hristos. Orice dorință de a învinge prin cuvânt, chiar în numele adevărului, are în spate gândul de a fi câștigător, de a fi cel care are ultimul cuvânt, de a fi cel care supune și nu cel supus. Din nou i se cere creștinului ceva ce lumea nu promovează. Dezbaterile politice, publice, economice, chiar inter-religioase sunt un exemplu la îndemână. Ce înseamnă cuvintele Sfântului Ioan Scărarul? Hristos are nevoie de mărturisire nu de dezbateri sterile, de fapte iubitoare nu de exerciții sforăitoare de retorică, de spirit de jertfă nu de spoiala argumentelor dogmatizate de opinenți.

„Am văzut întâistătător, lăsându-se, dintr-o smerenie adâncă, sfătuit în unele lucruri de fiii săi. Și am văzut pe altul voind să le arate acelora, din mândrie, neînțeleapta lui înțelepciune și râzând de ei.” (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia 9, p. 388) Sfaturile părinților pot acoperi mare parte din sectoarele vieții. Cel redat mai sus este un veritabil tratat de leadership fără termen de valabilitate. Mai întâi să lămurim termenii. „Întâistătător” este echivalentul președintelui de țară sau corporație, a CEO-ului, a directorului, a managerului, a patronului în ultimă instanță. În orice caz, termenul îl desemnează pe decidentul oricărei instituții, pe cel cu drept de semnătură, pe ordonatorul de credite dar și pe șeful de echipă sau de birou. „Fiii” sunt colaboratorii, echipa, consiliul. Și ce ne spune sfântul Ioan? Că a întâlnit șefi care, din modestie (iar modestia e o dovadă puternică de inteligență) s-au lăsat sfătuiți de colaboratorii lor. Nu ne spune care au fost rezultatele, dar le putem intui. Înțeleptul Solomon spunea, cu mult timp înainte de sfântul Ioan Scolasticul „ascultă sfatul și primește învățătura, ca să fii înțelept toată viața ta” (Pilde 19, 20). Deci, ce ne lasă să înțelegem? Că persoana ce se află în fruntea altor persoane reușește să aducă prosperitate și stare sufletească potrivite dacă știe să asculte pe cei din jur. E evident că un lider autentic va ști să asculte asertiv și va ști să se înconjoare cu buni sfătuitori sau „fii” cum îi numește textul filocalic. Acesta va pune în valoare echipa, iar echipa pe el  și împreună instituția sau chiar țara. Celălalt model este al liderului ce le știe pe toate, fără să le cunoască. În fapt, e profilul dictatorului, al despotului, al tiranului care este într-un exercițiu de demonstrație continuă. Acesta ignoră sfaturile și le batjocorește. El nu întreabă, el dictează, poruncește, calcă în picioare. „Neînțeleapta lui înțelepciune” duce, din nefericire, la sfârșitul lui timpuriu, dar provoacă multă suferință celor din jur. Sunt multe exemplele pe care le cunoaștem vizavi de acest tip de om, de la dictatorii Romei la cei ai timpurilor noastre, dacă e să ne gândim numai la șefii de state. Ne putem duce cu mintea, însă, spre toți cei care au condus sau conduc destinele unor instituții sau firme și care nu țin cont decât de „sfatul propriu”; care sunt pe un iluzoriu val dar care duc, asemeni unui comandant de navă turmentat, organizația (aceasta însemnând și destinele puse lui spre pază) spre faliment, spre eșec, spre distrugere. Ce ne spune acest text e simplu, adevăratul lider e un om smerit ce-și asumă crucea conducerii și ascultă glasul sfătuitor al „fiilor” pentru binele comun.

„Credința înaripează rugăciunea. Căci fără ea nu se poate zbura la cer”. (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia 9, p. 360) Că e timp de pace, că e vreme de război, omul, creștin sau nu, se află în teatrul de operațiuni. Luptele lui sunt interioare. Gândurile negre năpădesc asupra făpturii lui Dumnezeu, o asediază și, dacă nu recurge la rugăciune, trăiește înfrângeri succesive până la capitularea totală. Din nefericire nici cei care se roagă nu sunt feriți de pustiirea gândurilor, de vătămare și derută. Mai bine zis, cei care se roagă simt mai acut lupta din cetate întrucât simțurile lor sunt antrenate. Pe de altă parte, durerea cauzată de ispită și păcat, chiar dacă omul se roagă, este amplificată de lipsa credinței. De ce e atât de importantă credința în ecuația rugăciunii? Credința cea bună – pentru că trăim și credințe false și distrugătoare – își are originea în Dumnezeu și e alimentată de El. Mântuitorul accentuează importanța credinței spunând: „dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar ați spune acestui munte mută-te de aici acolo și s-ar muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 20). După cum spunea și Sfântul Pavel, „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11,1) deci este sprijinirea gândului în Dumnezeu. Pe Scriptură se bazează gândirea patristică, pe Biblie și pe Revelație, motiv pentru care Sfântul Ioan Sinaitul subliniază că, având credință dai aripi rugăciunii, o faci să se înalțe. Aripile, instrumente ale zborului, sunt simbolul înălțării, al ridicării spre culmile duhovnicești. Chiar dacă Dumnezeu este peste tot, inundându-ne prin prezența Lui gândul că El e „acolo” sus, spre zări aproape inaccesibile ne face să ne dorim să ne ridicăm. De aceea spunem că rugăciunea este înălțarea gândului spre Dumnezeu, respectiv credința este „aripa rugăciunii”. Cum ar trebui să ne raportăm, deci, la împlinirea rugăciunii?  În primul rând, nu voi pune la îndoială posibilitatea împlinirii cererii mele. În al doilea rând, nu mă voi aștepta ca rugăciunea mea să aibă un răspuns de tip magic. Nu suntem într-un film de ficțiune. Ne trăim propria viață. În al treilea rând, facem tot ce ne stă în putință ca ceea ce ține de noi, adică rolul nostru în împlinirea obiectivului pentru care ne rugăm, să-l facem cu excelență. Și, desigur, în al patrulea rând, să așteptăm răbdători, fără cârtire, ca Dumnezeu să împlinească ce am cerut, cu gândul că, dacă nu am cerut cele de folos mântuirii, cererea noastră va avea un alt răspuns decât cel dorit. Dumnezeu mai spune și nu! Deci, cum să mă rog? Cu credință, ne răspunde întreaga Revelație!

„Când primești închipuirea vreunei plăceri, păzește-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ți aminte de moarte și gândește-te că e mai bine să te știi că ai biruit această amăgire a plăcerii.”(Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, ¶ 167) Creativitatea ține de natura omului și e unul dintre acele daruri ce-l aseamănă cu Dumnezeu. Pentru creativitate e nevoie de imaginație, iar omul o are din plin. Imaginația nu e folosită doar în literatură, arhitectură, artă și tehnologie, ci și în viața duhovnicească. Orice proiect duhovnicesc demarează cu punerea „în chip” a ceea ce va urma. La fel și orice război duhovnicesc stă sub riscul închipuirii, al imaginării. Nu a început să ne meargă prost sufletește decât după ce am pus în practică gânduri neconforme cu legile lui Dumnezeu. Deși scurt, textul Sfântului Antonie ilustrează un gând foarte important din circuitul duhovnicesc, pe care-l întâlnim în Sfânta Scriptură, anume că, o parte din lupta duhovnicească omul o duce în interiorul său. Proiectarea unei realități materiale, ce ține de mundan, poate fi sensibil diferită față de realitatea însăși. La nivelul consecințelor, acestea pot fi devastatoare pentru edificiul duhovnicesc ce se ridică anevoios. Cu alte cuvinte, închipuirea, în sensul de imaginație, de proiecție în viitor, este specifică omului și poate fi de mare folos, dar nu închipuirea păcătoasă. Să te imaginezi bogat, influent, celebru, prin crime și abuzuri, e adevărată nebunie. Se te închipui cult, inteligent, savant apelând la copiat, înșelat, plagiat, înseamnă să ignori voit etapele adevărate, să apelezi la o cale  pentru a ajunge acolo. Diavolul se joacă cu mintea noastră așa cum s-a jucat cu mintea lui Adam. L-a invitat să se vadă asemenea lui Dumnezeu. Adam a intrat în joc și a fost atât de vrăjit de chipul omului imaginat încât a uitat că mai important era ca porunca să fie respectată, decât conturarea unei iluzii prin instrumente puse la îndemână de o entitate străină lui Dumnezeu, deci înșelătoare. Sfântul Antonie pune din nou ca străjer pentru asemenea miraje gândul la moarte. Doar că te întrebi, cât de puternic poate fi acest gând pentru cineva care e departe de logica paulină a morții: „pentru mine viața este Hristos și moartea este un câștig” (Filipeni 1, 21)? E evident că aceste texte vorbesc unor oameni inițiați în tainele creștinismului și nu celor ce nu se află în comunitatea euharistică și de credință. Motiv pentru care, îndemnul de a se gândi la judecata lui Dumnezeu, care urmează morții, este unul deosebit de puternic și de impact dar pentru cei din Biserică. Închipuirea celor bune și de folos, prin cererea ajutorului lui Dumnezeu, îl duce pe om la realizarea unor capodopere, indiferent de ce domeniu vorbim. În același timp, proiectarea unor plăceri trecătoare, pe care mintea le ambalează în strălucitoarea haină a adevărului, sleiesc sufletul și-l încorsetează într-un imaginar nemântuitor. Să ne testăm permanent imaginația prin grila poruncilor lui Dumnezeu!

„A scăpa de moarte este cu neputință. Cunoscând aceasta oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspin, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții.” Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia, 82. Sfântul Antonie cel Mare, în stilul caracteristic, icoană a unei gândiri sănătoase și realiste o spune răspicat: „A scăpa de moarte este cu neputință”. Acesta este punctul de pornire pentru o viață cu adevărat fericită. A accepta că moartea este realitatea de care absolut nimeni nu a scăpat, poate să ajute la trăirea vieții cu bucuria fiecărei zile. Aici este vorba despre cultivarea unui cuget autentic hristic: „Cunoscând aceasta oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspin, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții.” Dar cum să-l asculți pe sfânt când moartea e pe buzele tuturor, iar de mai bine de doi ani, morții se numără ca în război? Fiorul morții i-a făcut pe unii să prefere să-și trăiască fiecare clipă claustrați, izolați, reticenți la orice posibilă întâlnire, de parcă ar fi auzit în premieră despre moarte. Sfântul Antonie laudă pe omul înțelept și virtuos care nu tremură în fața morții, nu suspină necontenit, nu se isterizează că ar putea muri. Aceasta pentru că tiparul acesta de om, acest profil de om știe sigur că va muri într-o zi. Prin urmare, gândul la moarte poate crește considerabil calitatea vieții. Poate pare de neînțeles, paradoxal, cum gândul la moarte poate crește calitatea vieții. Dar întreaga gândire filocalică are ca fir roșu această ideea a gândului la moarte pentru a ști să-ți trăiești viața în Dumnezeu. Gândul acesta e eliberator. El minimizează tot ceea ce o viață avidă de imediat maximizează. Ai sau nu ai, posezi sau nu, viața se trăiește atâta câtă este. Se trăiește cu recunoștință față de Dumnezeu și cu dragoste față de semeni. În caz contrar, fiecare clipă va fi una de chin. Pentru cel bogat, gândul la moarte se va dovedi terifiant, inacceptabil și prilej de a își plânge averile; iar pentru cel sărac, de asemenea, sabie ce-i va tăia într-o zi funia ce duce la îmbogățire. În schimb, dacă bogatul sau săracul sunt oameni înțelepți și virtuoși, vor trăi fără să se grăbească, vor iubi fără să aștept nimic în schimb și se vor gândi că într-o zi se vor desprinde de toate aceste lucruri perisabile pentru a fi cu toți cei de un neam cu ei în veșnicie. Vor muri! Moartea, în viziunea Sfântului Antonie, deși înfricoșătoare, pentru omul credincios, cu gândul ancorat în Învierea lui Hristos, este „izbăvirea de relele vieții”.  

„Învățătura de vorbe nu folosește la nimic dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și necunoștința de Dumnezeu”. Sf. Antonie cel Mare Modelul românesc de învățământ, că e oraș sau sat, merge pe afirmarea și promovarea celor mai buni. Premianții, olimpicii, bacalaureații de 10 sunt mândria școlii. Și nu e bine?! E bine, e benefic să susținem performanța! Meritele trebuie aplaudate iar rezultatele susținute. Chiar elevii între ei se recunosc și se admiră pentru calități, dacă nu intervenim noi adulții să aruncăm în aer edificiul admirației sincere și al colaborării cu dinamita concurenței și a falsului, a lui „ești mai bun, sigur, decât colegul tău, doar că acum ai fost neîndreptățit…” sau „…trebuie, cu orice preț, să fii cel mai bun, nu colaborezi decât dacă ieși în câștig”. Frustrările iar alteori super-performanțele adulților din copilărie devin exigențele propriilor copii. Și pentru ce? Pentru a fi cei mai buni! Se prea poate ca părintele să reușească în proiectul său: să scoată din pruncul lui elevul de 10 pe care în copilăria lui l-a invidiat sau care a fost invidiat toată școlaritatea; să crească performerul ce la maturitate nu vede ca mod de viață altceva decât cercetarea și justiția umană; să producă adultul izolat și satisfăcut de propriile judecăți, dar dezamăgit continuu de viață și de cei din jur; să clădească ziduri neescaladabile între copilul lui și colegii lui ce mâine vor fi actori sociali însemnați. Cert este că, s-ar putea să ajungă cel mai bun, dar nu cel mai bun! Sfântul Antonie s-ar uita mirat și ar repeta ce-a spus cândva: „Învățătura de vorbe nu folosește la nimic dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și necunoștința de Dumnezeu”. De ce e actual acest cuvânt? Sfântul e consecvent. O spune, încă o dată, că inteligența nu se poate rezuma la o memorie bună secondată de o atitudine morală deficitară. Am înregistrat, am reprodus întocmai, am fost apreciat, sunt deștept! Nu! Dacă tot ce am învățat nu mișcă inima spre cei de lângă noi, spre bucuria și suferința lor, e în zadar. Aceasta se învață din copilărie prin rugăciunea faptei bune și prin sistemul educațional strunit de profesori de vocație și devotați. Cuvintele Sfântului Antonie: „Purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu” nu sunt o metaforă, e sinteza educației reușite. Un copil crescut cu dragoste și rugăciune va oferi prin rugăciune dragoste și inteligență; un copil crescut în proporțiile limitei sale va reuși prin mila lui Dumnezeu și cu recunoștință față de El să le depășească. „Cel mai bun” în logica concurenței școlare înseamnă să știi mai mult decât colegii tăi să ai notele cele mai bune. Dar „a fi mai bun” în spirtul  creștin înseamnă a ști mult și foarte mult, fără accente de superioritate concurențială, cu recunoștință și dragoste, pentru a-ți găsi locul și a împlini misiunea la care ai fost chemat. Fiecare dintre noi suntem chemați să știm mai mult, dar nu de dragul științei, al laudei umane, al notelor bune, ci de dragul creației lui Dumnezeu. Deșteptăciunea în afara lui Dumnezeu nu e decât vorbă goală ce prilejuiește durere, adică război!  

„Cei proști și neiscusiți iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde. Căci prin acestea și prin cele asemenea acestora se osândește sărmanul suflet, care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu.” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, 8) E evident cine ne vrea proști! Prostia la care se referă părintele filocalic atinge atât palierul cognitiv cât și pe cel duhovnicesc. Cu alte cuvinte, contează cât de buni ingineri, chimiști, fizicieni, matematicieni, informaticieni, psihologi, lingviști sau teologi suntem, dar, la fel de mult, contează cum știm să gestionăm mrejele păcatului. Prin urmare ni se deschid înainte două posibile planuri ale celui care ne dorește ‚proști’, ale necuratului și ale omului pătimaș. În cele duhovnicești ‚prostia’ înseamnă a ignora învățăturile, poruncile dumnezeiești. Din copilărie și până la maturitate, un creștin, că acum despre ei vorbim, poate să evolueze în dogmă și viață duhovnicească sau să stagneze, în funcție de voința sa de a se deschide la educația sufletului. La un moment dat caută confirmarea grupului social pentru modelul său de viață. Această confirmare va fi un răspuns la ceea ce a făcut, face și va face vizavi de viața sa lăuntrică, deci, dacă a stagnat în cele sensibile, spirituale, înseamnă neapărat că a lăsat loc păcatului și s-a lăsat prostit de stăpânul întunericului; răspunsul pe care-l va accepta va fi din partea celor care  vor avea același tipar de gândire ca el, aceleași deprinderi de viață. Orice alt tip de răspuns va fi respins. Pe de altă parte, din istorie am învățat, că starea de ‚prostie’ a fost agreată de liderii care au dorit să își exploateze suspușii. Soluția modernă la acest abuz s-a încercat să fie dat prin învățământul obligatoriu, doar că s-a reușit parțial. Și în învățământ, ca în viața duhovnicească, renunțarea la standarde, acceptarea jumătăților de măsură, târguirea, când vine vorba de axiome și chestiuni indiscutabile, de alb și negru, masculin și feminin, etc. a favorizat ‚noua prostire’. Fie una, fie alta din cele schițate mai sus, îl aruncă pe om în arena înfiorătoare a anacondelor, unde din frumoasă coroană a creației, din stăpân iubitor al celor gândite de Dumnezeu pentru om, acesta rămâne o bucată de carne pe care patima o consumă lent sau fulgerător: „Dacă într-un suflet slab – spune Sf. Antonie – se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde”. Ceea ce este înfricoșător din această sentință a sfântului, nu e lista de păcate, ci rezultatul trăirii în pucioasa lor, anume despărțirea de Dumnezeu:  „… se osândește sărmanul suflet, care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu”. Prostia este opusul inteligenței, iar inteligența este armă împotriva răului. Inteligența îl ferește pe om de mrejele păcatului, dar și de cei ce sunt stăpâniți de păcat și doresc la rândul lor să oprime. Așadar, cuvintele Sfântului Antonie sunt un veritabil manifest pentru redescoperirea inteligenței originare.

„Cei proști și neiscusiți iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde. Căci prin acestea și prin cele asemenea acestora se osândește sărmanul suflet, care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu.” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, 8) Cât de greu ne este să recunoaștem că suntem în eroare? Cât de greu este să asumăm prostia? Mai ales atunci când am vrea ca toată lumea să ne vorbească de bine, să ne considere cei mai buni, mai inteligenți, mai virtuoși. Părerea noastră, bună sau rea, despre noi înșine contează doar în măsura în care grila de evaluare este corect întocmită, raportată la conținuturile autentice. Dar ce înseamnă corect? Ce înseamnă drept? Ce înseamnă adevăr? Întrebări prin ele însele dificile într-o lume a relativizării valorilor, a punerii sub semnul întrebării a iubirii, a adevărului, a bunei cuviințe s.a.m.d. Sfântul Antonie, din nou franc, direct, incomod, nu evită epitetele de „proști” și „neiscusiți” pentru oamenii aflați în eroare duhovnicească. Ba mai mult, el atrage atenția că aceștia s-ar putea să fie duri, necruțători, intransigenți cu cei din jurul lor; cu toți cei care nu le vor împărtăși valorile și nu le vor valida comportamentele. Valorile lor, în fapt, pseudo-valori, sunt căi spre pierzare, ne asigură textul filocalic. Sfântul Antonie ne mai sugerează ceva foarte important, nu e singular, e drept,  dar e important, anume că răul este nivelator și uniformizator: „ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor”. Cu alte cuvinte, obraznicul, bețivul, drogatul, afemeiatul, desfrânatul, vor căuta ca pe cei din jur să-i aducă la crezul lor. Cine nu va ceda, va fi eliminat din grup. De aceea, proverbul românesc „cine se aseamănă se adună” exprimă atât de mult adevăr. Spiritul acesta segregaționist îl întâlnim și la copii, adolescenți și tineri, în școlile noastre. Grupurile de prieteni sunt o expresie a filozofiei liderului sau a liderilor. Dacă „șefii” sunt cuviincioși, membrii grupului vor fi la fel, iar dacă la vârf valorile vor fi răsturnate, la fel va fi până la bază. Pe de altă parte, ne spune Sfântul Antonie, omul păcătos se căznește să demonstreze că toată lumea e ca el, prin urmare, aceasta este normalitatea, ar insinua el: „La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimilor relelor”. Starea de păcat e stare de eroare în cascadă. Realitatea este deformată din pricina instrumentelor folosite în procesarea și redistribuirea ei: „Ochiul curat pe toate le vede curate, iar cel necurat și pe cele curate le murdărește” (Tit 1, 15) avea să ne avertizeze Sfântul Pavel, cu mult înaintea avvei Antonie. Și e adevărat! Prin urmare, în aceste timpuri în care unii încearcă să ne amețească cu texte și imagini ce exprimă realitatea lor, o lume decorticată de valoare, distopică, să privim spre Adevărul din Scripturi și tâlcuit de Sfinții Părinți, Adevărul veșnic și neînșelător. Va urma!

„Liber este omul care nu slujește patimilor, ci cu înțelepciune și cu înfrânare își stăpânește trupul și se îndestulează plin de mulțumire cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puține. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu și sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui și trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, 56) Sfântul Antonie pune degetul direct pe rană. El nu intră în dezbateri politico-filozofice, nici măcar sociale, ci ne spune că întâlnești libertatea doar la omul nepătimaș. Punctul nevralgic este atins fără ocoliș indiferent de potențialele reacții ale celor care ar vedea libertatea ca împlinire a „toate-mi sunt îngăduite”( 1. Cor. 6, 12). De asemenea, nu face nici o referire la regimul politic ce ar putea atenta la libertatea individului, pentru că știe, e afacere lumească. Grija părintească a sfântului se materializează în a ne atenționa ferm că viciul e stăpân gelos care nu oferă spațiu de mișcare, ba mai mult, îl restrânge, până la anulare, cu fiecare fir de nisip prelins din clepsidra vieții. Sfântul Apostol Pavel îi avertiza pe galateni că „au fost chemați la libertate”(Gal.5, 13) și să nu folosească această libertate greșit pentru a nu ajunge robi. Robia, de care încearcă să ne ferească Dumnezeu, prin glasul Scripturilor și al Sfinților Părinți, este, fără doar și poate, robia păcatului. Patima este închinare la idoli și, tot cel ce face idol din membrele trupului său nu mai este liber, e sclav. Pentru cel ce se întreabă ce are de făcut, sunt și soluții. Rețeta stă în dreapta măsură, în cugetarea aleasă care face loc mulțumirii prin înfrânarea de la dorințele ce ar putea să ne exploateze libertatea. Legătura dintre suflet și trup este, și de această dată, argumentată de Sfântul Antonie ca o legătură cauză-efect. Un suflet bine strunit ajută trupul să-și păstreze vitalitatea, sănătatea, indiferent de factorii de presiune. Că sfântul are dreptate nu avem nici o îndoială. Libertatea este independența totală față de păcat și ridicarea deasupra problemelor generate de o lume căzută, neputincioasă, imperfectă. La întrebarea dacă suntem sau nu liberi, putem răspunde doar prin filtrul vieții duhovnicești, mult mai importantă decât cea pur mundană. Putem avea cel mai democratic regim posibil sau cea mai îngrozitoare formă de tiranie, dacă reușim să ne menținem departe de păcat, am dobândit adevărata libertate. La întrebarea „sunt un om liber?” se pare că-i putem răspunde într-un singur fel, iar Sfântul Antonie ne spune cum.  

„Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: săasculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață. Pentru că e nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se par nouă grele și să nu cunoaștem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și pentru purtarea Lui de grijă. Căci în cunoștința și credința cea către Dumnezeu stau mântuirea și desăvârșirea sufletului.” (Antonie cel Mare, Filocalia 1, p. 9) În concepția sfântului Antonie, oamenii sunt raționali și iraționali. Cei raționali au ca punct de sprijin virtutea, cei iraționali plăcerea păcătoasă. El spune: „Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață”. „A asculta” și „a plăcea” sunt două verbe ce nu se comunică în funcție de cultura și educația celui care le trăiește, ci de raționalitatea lui, ar încerca să ne transmită anahoretul. Cei educați poartă blazonul școlirii lor, o formare ce are ca finalitate rezultate strălucitoare sau distrugătoare. Categorisirea este cu atât mai importantă cu cât educația este produsul socio-cultural și spiritual al oricărei civilizații. Sfântul Antonie îl fericește pe omul ce ascultă de Dumnezeul tuturor și caută să-I placă. Ce înseamnă „a asculta” și „a plăcea”, respectiv „Dumnezeul tuturor”? În primul rând, ascultarea este dumnezeiască. E cea dintâi poruncă pe care Dumnezeu a dat-o în Eden: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”(Facere 2, 16-17). Faptul de a mânca sau de a se abține însemna neascultare sau ascultare. Adam și Eva nu au ascultat, deci au fost izgoniți. Un alt moment bornă ce ne dezvăluie importanța ascultării rezidă în cuvintele Mântuitorului: „cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață”(Ioan 5, 24). Ascultarea de Dumnezeu înseamnă înveșnicirea în binele ceresc. A plăcea cuiva, a-i fi simpatic duce mai mult spre hedonism și spre aprecierea celui apreciat, narcisism. Nu e greu de înțeles. Îmi place că îl plac, îl plac pentru că mă place, îl apreciez pentru că avem valori/principii comune. Cât de sănătoase sau nesănătoase sunt cele ce ne fac să ne plăcem, iată ce vorbește despre calitatea relației. În relația cu Dumnezeu nu este niciun risc în a te strădui să-i placi. Dumnezeu e perfect, Dumnezeu e iubire, altruism, bunătate, inteligență! Tot! Te iubește necondiționat, chiar dacă nu-i respecți poruncile, prin dreptatea Lui și cu multă durere te trimite în ‚întunericul de necuprins’. Doar reflectarea omului în celălalt poate fi pătimașă, nu și a omului în Dumnezeu. De aceea, sfântul nu se ferește de folosirea verbului „a plăcea”. A plăcea Dumnezeului tuturor, Dumnezeului adevărat, Dumnezeului viilor și al morților, nu unui idol oarecare, nu unui om cu slăbiciunile și păcatele sale. Pe de altă parte, se introduce și conceptul de mulțumire, „a mulțumi”. Obișnuim să mulțumim omului pentru o masă, pentru un pahar de apă, pentru un loc în autobuz, pentru un dar oarecare. Și e firesc! E cultural, e în firescul omului minimum educat. Cu toate acestea, doar paharul e produsul omului, nu și nisipul, aerul, focul, nici măcar apa din pahar; doar mâncarea gătită, nu și pământul și sămânța ei etc. Cred că se înțelege de aici că se cuvine să mulțumim nu doar sluji

„Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali”. (Sf.Antonie cel Mare, Filocalia 1, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2004, p.9) Creat de Dumnezeu, omul este, indiscutabil, ființă cuvântătoare, rațională. Cu toate acestea sfântul Antonie, părintele pustiului, anahoret prin excelență, simte nevoia unei nuanțe spunând că „oamenii se socotesc raționali”. Reflexivul folosit relevă o autoevaluare, „se socotesc” ceea ce înseamnă că suntem invitați să analizăm și din alt unghi antropologic.  Neagă sfântul o evidență? Neagă realitatea raționalității omului? Rațional, în contextul dat, se referă la inteligent, la omul care se socotește deștept. Deși este un dat, raționalitatea este în același timp un proces. Omul nu e rațional nefăcând nimic, cum nu e rațional prin simplul fapt că are un IQ peste medie. Dimpotrivă! Omul timpului nostru nu e diferit de omul contemporan sfântului Antonie cel Mare. Ispita autoproclamării, dar și a evaluării în afara grilei corecte, au rămas aceleași. Pentru mulți oameni inteligența constă în simpla constatare că atare persoană e deșteptă pentru că la școală a fost de 10, că a fost olimpic, că a inventat te miri ce, etc. Se pare că nu e suficient: ‚unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți’ și totuși nu sunt raționali. Altfel spus, cei care au depozitat în propria minte din ceea ce este așezat în cărțile timpului, au cunoștințe dar nu e suficient pentru a obține atributul mult râvnit. Nu tot cel ce știe multe, nici măcar cel care inventează multe, este în mod necesar și rațional în viziunea anahoretului. De ce e importantă tușa trasă de Sf. Antonie? Pentru că adevărata inteligență este suma dintre minte și suflet. Cuvintele sunt greu digerabile, cu precădere după secolul al XVIII-lea când Rațiunea, ca idol al omului modern, a ocupat centrul. Din nefericire, cu ea în frunte au fost posibile catastrofele umanitare ale secolului al XX-lea. De atunci s-a încercat o separare a credinței de știință și invers. Prețul plătit îl simțim astăzi cu prea plin de măsură. Oameni care stau la baza unor mari invenții dar care, fără niciun dubiu, sunt lipsiți de inteligența clamată de sfântul Antonie. La ce inteligență face, așadar, referire sfântul? Este inteligența care-l ajută pe om să diferențieze, este baza discernământului, este salvarea omului. A nu face diferența dintre rău și bine se traduce prin a renunța la unul din instinctele vitale, anume la cel de supraviețuire. Din nou, nu e vorba de biologic, ci de spiritual. Că sfântul are dreptate în tot ce spune ne confirmă și o expresie pe care o auzim atunci când vine vorba de actele necugetate ale unor persoane, calificate drept „iraționale” sau „de neînțeles”. Raționalul se raportează întotdeauna la bine. Inteligența, deșteptăciunea au ca punct de referință, în mod absolut, binele; nu binele omenesc, ci binele dumnezeiesc, nu adevărul omului, ci adevărul imuabil al lui Dumnezeu. Doar în aceste condiții se poate numi omul rațional. Iar, atunci, când este cu adevărat rațional, nu se autoproclamă rațional ci, prin viața lui, dovedește că e. Omul, care nu uită de umanitatea sa rațională, este permanent recunoscător și mulțumitor față de Creatorul său, al cărui chip este. Prin urmare, grila de evaluare a raționalului și iraționalului stă tocmai în ceea ce modernitatea a căutat cu orice preț să elimine, unirea dintre mintea rațională și sufletul rațional. Sfântul Antonie rezervă mai multe paragrafe conceptului de „om rațional” oferindu-ne unul dintre cele mai con