„La CFR nu există ‘nu se poate:’” Despre ruinare și reparație în era inovației – ADRIAN DEOANCĂ

La sfârșitul unei sarcini frustrante, l-am întrebat pe maistrul ceferist Ioji ce s-ar fi întâmplat dacă echipa de tehnicieni pe care o conducea n-ar fi reușit să repare suspensia defectă a unui vagon de marfă. O operațiune banală, schimbarea arcului de suspensie se transformase într-un chin lung de șase ore: muncitorii au folosit piese uzate, scule înjghebate pe loc și soluții improvizate care nu apar în niciun manual de reparații. „La CFR nu există ‘nu se poate’, băiete”, a replicat Ioji. Răspunsul lui, resemnat dar lăudăros, ilustrează elocvent situația căilor ferate publice din România și a infrastructurilor publice în general. Lipsa cronică a investițiilor face munca reparatorilor deosebit de importantă și, totodată, mai dificil de realizat la standardele cerute. Mașinăriile îmbătrânite și supraexploatate se strică din ce în ce mai des și riscă să producă accidente grave, iar tehnicienii se luptă cu defecțiuni complexe, înarmați cu piese de schimb improprii, instrumente decrepite și cu deficit de personal. Deși condițiile lor de muncă sunt precare, tehnicienii sunt apăsați de un simț pronunțat al responsabilității, iar discursurile lor recuperează o brumă de mândrie muncitorească. Ca să înțelegem politicile distrugerii și reparației, e nevoie de o analiză atentă atât a proceselor care circumscriu eroziunea tehnologică și precaritatea muncii, cât și luptele practice și etice ale reparatorilor, care sunt forțați să se descurce cu ce au la îndemână. Aceasta este o poveste despre mentenanță creativă în răspuns la distrugerea creativă din postsocialismul românesc.În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Kadna Andahttps://antropedia.com/sfertulacademic/adrian-deoanca