Locuirea în spații disputate. Case naționalizate, retrocedări și evacuări în București – BOGDAN IANCU*

Experiența locuirii în case naționalizate se configurează în anii ’50, când autoritățile socialiste, în baza decretului 92/1950 care a naționalizat imobilele de locuințe, au decis realocarea spațiului deținut de foștii proprietari. O parte au fost evacuați iar o altă parte au fost fost nevoiți să împartă parcele din spațiul locativ cu persoane – în special muncitori atrași din mediul rural către platformele industriale urbane – repartizate de aceleași autorități prin ICRAL[1]. Natura relațiilor de locuire a fost marcată în feluri mai mult sau mai puțin intense de biografiile patrimoniale ale acestor imobile. Voi descrie, în cele ce urmează, procesele de reconfigurare și negociere a geografiei spațiului domestic de după naționalizare, formele de socializare structurate între diferiții actori implicați, modurile în care procesele și, în cele din urmă, restituirile de facto, i-au împins pe unii dintre interlocutorii noștri la adoptarea unor strategii de amânare sau supraviețuire, de la locuirea în vecini sau la rude și până la bricolarea unor locuințe pe stradă imediat după evacuare. Un alt aspect notabil este cel al culturii materiale desenate în mod particular de forțele transformatoare ale acestor două evenimente istorice de natură politică și juridică.*Acest articol reprezintă o versiune prescurtată a capitolului cu același titlu – autori Bogdan Iancu și Cosmin Manolache – din volumul “De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan” (coord. Natalia Negru), Pro Universitaria, 2016.[1] Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare LocativăÎn lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Andreea Chiricăhttps://antropedia.com/sfertulacademic/bogdan-iancu/