Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă

„Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: săasculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață. Pentru că e nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se par nouă grele și să nu cunoaștem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și pentru purtarea Lui de grijă. Căci în cunoștința și credința cea către Dumnezeu stau mântuirea și desăvârșirea sufletului.” (Antonie cel Mare, Filocalia 1, p. 9) În concepția sfântului Antonie, oamenii sunt raționali și iraționali. Cei raționali au ca punct de sprijin virtutea, cei iraționali plăcerea păcătoasă. El spune: „Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață”. „A asculta” și „a plăcea” sunt două verbe ce nu se comunică în funcție de cultura și educația celui care le trăiește, ci de raționalitatea lui, ar încerca să ne transmită anahoretul. Cei educați poartă blazonul școlirii lor, o formare ce are ca finalitate rezultate strălucitoare sau distrugătoare. Categorisirea este cu atât mai importantă cu cât educația este produsul socio-cultural și spiritual al oricărei civilizații. Sfântul Antonie îl fericește pe omul ce ascultă de Dumnezeul tuturor și caută să-I placă. Ce înseamnă „a asculta” și „a plăcea”, respectiv „Dumnezeul tuturor”? În primul rând, ascultarea este dumnezeiască. E cea dintâi poruncă pe care Dumnezeu a dat-o în Eden: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”(Facere 2, 16-17). Faptul de a mânca sau de a se abține însemna neascultare sau ascultare. Adam și Eva nu au ascultat, deci au fost izgoniți. Un alt moment bornă ce ne dezvăluie importanța ascultării rezidă în cuvintele Mântuitorului: „cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață”(Ioan 5, 24). Ascultarea de Dumnezeu înseamnă înveșnicirea în binele ceresc. A plăcea cuiva, a-i fi simpatic duce mai mult spre hedonism și spre aprecierea celui apreciat, narcisism. Nu e greu de înțeles. Îmi place că îl plac, îl plac pentru că mă place, îl apreciez pentru că avem valori/principii comune. Cât de sănătoase sau nesănătoase sunt cele ce ne fac să ne plăcem, iată ce vorbește despre calitatea relației. În relația cu Dumnezeu nu este niciun risc în a te strădui să-i placi. Dumnezeu e perfect, Dumnezeu e iubire, altruism, bunătate, inteligență! Tot! Te iubește necondiționat, chiar dacă nu-i respecți poruncile, prin dreptatea Lui și cu multă durere te trimite în ‚întunericul de necuprins’. Doar reflectarea omului în celălalt poate fi pătimașă, nu și a omului în Dumnezeu. De aceea, sfântul nu se ferește de folosirea verbului „a plăcea”. A plăcea Dumnezeului tuturor, Dumnezeului adevărat, Dumnezeului viilor și al morților, nu unui idol oarecare, nu unui om cu slăbiciunile și păcatele sale. Pe de altă parte, se introduce și conceptul de mulțumire, „a mulțumi”. Obișnuim să mulțumim omului pentru o masă, pentru un pahar de apă, pentru un loc în autobuz, pentru un dar oarecare. Și e firesc! E cultural, e în firescul omului minimum educat. Cu toate acestea, doar paharul e produsul omului, nu și nisipul, aerul, focul, nici măcar apa din pahar; doar mâncarea gătită, nu și pământul și sămânța ei etc. Cred că se înțelege de aici că se cuvine să mulțumim nu doar sluji