Cult și Cultură

Întrucât ne aflăm deja în orizontul liturgic al Sâmbetei Rusaliilor, am considerat potrivit să ne amintim că această sâmbătă este dedicată, în mod deosebit, pomenirii celor care au adormit întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice. Dacă vom fi atenți la conținutul impresionant al rugăciunilor care dau frumusețe și bogăție deosebită slujbei Vecerniei din ziua Rusaliilor, vom sesiza că într-una dintre ele sunt pomeniți cei morți. Pomenirea fraților întru credință care au plecat în lumea de dincolo este una dintre cele mai respectate datini creștine. Această datină ține de cultul morților, despre care știm că este adânc înrădăcinat în credința și în tradiția liturgică a Bisericii.

Ziua de 14 mai este înscrisă în calendarul memoriei românești ca Zi Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste. Mulți dintre dumneavoastră, cei care participați la cultul public al Bisericii Ortodoxe, știți că, la fiecare Sfântă Liturghie, acești martiri sunt pomeniți împreună cu eroii neamului nostru. Preotul sau episcopul pomenește atunci pe toți cei care, printr-o cruzime de neînchipuit a autorităților comuniste, și-au găsit sfârșitul sau au suferit traume iremediabile: bărbați, femei, copii, tineri, bătrâni, oameni învățați, țărani simpli, elevi, studenți, credincioși de toate confesiunile, români sau alte etnii și naționalități. În cadrul întâlnirii de azi vă invit la un moment de reflecție asupra acestei secvențe teribile din istoria României și nu numai.

Tocmai pentru faptul că ne aflăm în perioada pascală când, la Sfânta Liturghie, se citește cu preponderență din Sfânta Evanghelie după Ioan, am găsit potrivit să vin în fața dumneavoastră cu câteva însemnări din viața, activitatea și scrierile acestui sfânt.

Pe parcursul Postului Mare, în general, comunitățile creștine sunt mai sensibile, mai atente la chemările Evangheliei. Sensibilitatea față de chemările Evangheliei înseamnă mai multă rugăciune, sporirea faptelor bune și controlul pornirilor păcătoase. Postul Mare este o perioadă de asceză, de reținere, de bunăcuviință, de cumpătare. Acestea sunt, de fapt, cuvintele-cheie, care definesc întreaga perioadă prepascală și definesc întreaga chemare a creștinului. La această chemare contribuie, într-o bună măsură, și celebrările liturgice din această perioadă. Aici ne aducem aminte, în special, de Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite, care domină întreg arealul liturgic al perioadei dinainte de Paști.

În emisiunea de astăzi vom medita asupra unui text-confesiune aparținător criticului literar, omului de cultură și intelectualului creștin Alex Ștefănescu, de la a cărui înveșnicire nu a trecut multă vreme. A publicat acest material într-un număr al revistei „România Literară” și se intitulează „Îmi cer iertare”. Articolul se potrivește fiecăruia dintre noi și, mai ales, fiecărui intelectual implicat în viața polis-ului.

Creștinul trebuie să manifeste credința că trupul este Templu al Duhului Sfânt. De altfel, aceasta este chemarea pe care ne-o adresează Apostolul Pavel tuturor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ” (I Cor 6, 19). Pentru omul contemporan acest deziderat este perimat, anacronic, deoarece acesta a transformat trupul într-un idol. O constată însuși Sfântul Andrei Cretanul: „Însumi idol m-am făcut”. Acest fenomen se constată în întreaga cultură din zilele noastre. Fie că vorbim de cultura mediatică, cea gastronomică sau cea vestimentară, totul se reduce la viața biologică. În acest context, Biserica și membrii acesteia, clerici și mireni, sunt chemați să dovedească actualitatea acestui deziderat.  

În ediția de astăzi a emisiunii noastre ne vom reaminti câteva lucruri legate de patrimoniul sacru al Bisericii. Acest patrimoniu sacru este constituit din icoane, veșminte vechi și prețioase, racle, cărți liturgice și, în primul rând, din edificiile de cult. În ultimii 34 de ani s-au construit multe biserici tocmai pentru faptul că lipseau. În primul rând, ne gândim la marile orașe și la cartierele acestora care nu aveau biserici. Edificarea unei biserici reprezintă un eveniment de natură eclesială și are o finalitate ce ține de Împărăția ce va să fie, eshatologică. Aceasta înseamnă că realizarea unui astfel de proiect depășește nivelul nevoilor liturgice imediate ale unei comunități parohiale sau monahale.    

În emisiunea de astăzi, aș vrea să vin în fața dumneavoastră, vorbindu-vă despre una dintre cele mai importante realități sau lucrări pe care le are Biserica: preoția ei. În primul rând, vom sesiza următorul lucru, fiind fundamental să știm aceasta: în realitate, există un singur și unic preot, adică Iisus Hristos și, prin urmare, o singură preoție, adică a Sa, veșnică, eternă. Pătrunzând în lume, preoția unică, veșnică a lui Iisus ia doua forme sau dimensiuni: preoție împărătească și preoție slujitoare sau sacramentală. Aceste două aspecte nu pot fi separate radical, pentru că rădăcina lor este aceeași: Iisus Hristos. Vă propun să aprofundăm acest subiect, apelând la învățătura de veacuri a Bisericii noastre.  

Am considerat potrivit ca, pentru emisiunea de astăzi, să ne aducem aminte împreună de vechii zugravi de la Nicula care au inițiat și întreținut una dintre cele mai frumoase arte țărănești. Este vorba de icoanele pe sticlă. Pătrundem din nou, în acest orizont atât de frumos, atât de luminos al iconografiei pe sticlă, artă țărănească care s-a dezvoltat în satul Nicula, aducând gloria acestui sat peste veacuri. Aș dori să ne amintim faptul că vechii zugravi de la Nicula, țărani, au pictat icoane pe sticlă, în primul rând, pentru casele și bisericile sătești. Icoanele lor reflectă spiritualitatea și sensibilitatea satului tradițional românesc din Ardeal, așa cum și-a împlinit acest sat destinul lui până pe la sfârșitul Primului Război Mondial.

Răspândirea învățăturii lui Hristos dincolo de perimetrul marilor centre urbane ale Imperiului Greco-Roman a dus la constituirea de noi biserici locale, apariția parohiilor însemnând extinderea Euharistiei unice săvârșită sub conducerea Episcopului în tot cuprinsul geografic al unei dioceze. Această extindere a Euharistiei nu a fărâmițat în entități de sine-stătătoare Trupul unic a lui Hristos, adică Biserica. De obicei, comunitățile euharistice sau bisericile locale din epoca primară aveau mai mulți preoți care formau așa-numitul prezbiterium, adică sfatul, soborul, consiliul Episcopului. Preoții săvârșeau actele de cult împreună cu Episcopul, dar și singuri, atunci când se întâmpla ca el să nu fie de față, fiind multe situații de acest fel. Comunitățile creștine, păstorite de preoții aflați în ascultare față de Episcopul care-și avea reședința în marile centre urbane, au început să apară încă de la sfârșitul secolului al III-lea. Vă propun, așadar, pentru întâlnirea de astăzi, o istorie a evoluției parohiei și a relației acesteia cu ierarhia.

La mijlocul lunii ianuarie, românii de pretutindeni sunt chemați să conștientizeze mai adânc dimensiunea culturală a neamului lor, adică secvențele cele mai nobile, cele mai frumoase, cele mai înălțătoare și cele mai rodnice în plan spiritual ale devenirii lor ca popor. Se înțelege că ziua de 15 ianuarie a fost rânduită ca sărbătoare oficială a Culturii Române datorită faptului că, în această zi, facem pomenire de venirea pe lume a lui Mihai Eminescu. În emisiunea noastră de azi, doresc să vă rețin atenția cu câteva deschideri în universul absolut impresionant al publicisticii lui Mihai Eminescu, aceasta însemnând activitatea lui ca ziarist.

În fiecare an, în ziua de 30 noiembrie, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește doi sfinți care au jucat un rol crucial în istoria creștinismului de la noi din țară: Sfântul Apostol Andrei, cel întâi-chemat, Ocrotitorul României, și, respectiv, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolit al Transilvaniei în perioada 1864-1873. Personalitatea marcantă a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna a avut reverberații nu doar în publicistica românească, ci și în cea străină. Astfel, am socotit potrivit să vă prezint câteva pagini cu privire la personalitatea marelui ierarh dintr-un studiu mai larg al profesorului Keith Hitchins, istoric american cu studii la universități de prestigiu din Statele Unite, Franța și România. De altfel, autorul a publicat la editura Universității Harvard, un volum întreg cu privire la Andrei Șaguna și românii transilvăneni în deceniul abolutismului (1849-1959).

Am socotit potrivit să vin la întâlnirea cu dumneavoastră cu o meditație, cu o reflecție, asupra acestui timp liturgic, a Postului Crăciunului. Întâi de toate vom face, sigur, o scurtă istorie. Vom reține că Biserica a instituit acest post pentru a oferi creștinilor posibilitatea unui angajament ascetic și mistic prin care aceștia să se poată pregăti pentru marele praznic al Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Acest post ne aduce aminte de patriarhii și drepții Vechiului Testament care, știm bine, au așteptat venirea lui Mesia petrecând în post și rugăciune. Pr. Prof. Ioan Bizău

Pe ce se bazează părerea Bisericii potrivit căreia cei morți sunt neputincioși și că, pierzându-ne trupul fizic, ne îndepărtăm atât de tare de Dumnezeu încât nu mai putem ruga să ne ajute? Spune Mitropolitul Antonie Bloom: „Cred că această întrebare are două părți, în primul rând, partea referitoare la neputința răposaților, iar în al doilea rând îndepărtare de Dumnezeu. Neputință există, iar îndepărtarea nu poate fi. În romanul „Frații karamazov” al lui Dostoievski, există între notițele starețului Zosima un capitol intitulat „Despre iad”. În acest capitol minuscul, Dostoievski definește iadul astfel: „locul unde totul este prea târziu, prea târziu să crezi în fața evidenței, prea târziu să mai lucrezi după legea iubirii, când ți se aruncă în ochi realitatea că nu există nici viață și nici mântuire decât în limita legii iubirii. În fața evidenței care s-a descoperit, e deja târziu să crezi, e târziu să-ți manifești iubirea.” Și apare întrebarea, ce putem face cu această neputință? Omul stă față în față cu ceea ce este el, se vede așa cum este, își vede depărtarea de Dumnezeu, mai mare sau mai mică, și îndepărtarea de oameni din pricina lipsei iubirii. De asemenea, vede că viața sa s-a împletit cu viața altora, uneori până într-un mod groaznic. Dar ce poate face? Da, el poate cere milă, poate conștientiza starea sa, dar ajutorul trebuie să-i vină de undeva și poate veni numai de la mila lui Dumnezeu. Dar mila lui Dumnezeu nu reprezintă neadevărul lui Dumnezeu, nedreptatea, sau o slăbiciune lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne spune atât de concis, clar și de drept că nimic necurat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, ceva trebuie să se întâmple cu omul ca să i se deschidă calea. Și iată că în fața sa se deschide o altă posibilitate. Pământul este încă pământ, iar pe el trăiesc oameni prin viața cărora a trecut și care, foarte posibil, nici nu știu cum îl cheamă, dar asupra cărora rămas amprenta personalității sale. Tocmai oamenii aceștia îl pot ajuta. Cu ce anume? Noi ne putem ruga pentru cei adormiți. Bineînțeles, nu ne rugăm ca Dumnezeu să procedeze nedrept cu ei, să le ierte ceea ce nu merită iertare, să-i ierte pe oameni în circumstanțe care nu permit iertare, dar rugăciunea noastră ne spune despre un singur lucru: oricât de păcătos ar fi, chiar oricât de criminal, omul acela a lăsat în viața sa măcar un singur om cu iubire pentru el. Dacă cineva se roagă pentru el, înseamnă că iubirea este vie și rugăciunea noastră trebuie să fie mărturia ei. Tocmai de aceea îl ținem minte pe omul acesta, nu numai cu memoria minții, ci și cu memoria inimii, pentru că omul acesta a semănat în sufletul nostru o sămânță de iubire pentru sine, dar poate și un colț de iubire ne-a deschis inimă, minte, ochii și mâinile noastre. Rugăciunea aceasta își împlinește scopul pe deplin numai atunci când nu se limitează numai la cuvinte. Nu este de ajuns numai să ne aducem aminte despre date fixe, să se slujească Parastase pentru el și să ne mulțumim cu aceasta. Dacă omul a trăit pe pământ, și a trăit în zadar, viața sa trebuie să continue cumva în noi, în viața noastră. Fiecare exemplu al binelui, dreptății, frumuseții pe care l-am primit de la omul acela trebuie să capete trup, să devină realitate concretă, astfel încât tot binele care a fost în el să continue să lucreze pe pământ prin noi.     

Într-o conferință pe care a prezentat-o în 1951, Martin Heidegger spunea: „Muritorii locuiesc în măsura în care salvează pământul. Salvarea nu smulge doar dintr-un pericol. A salva înseamnă propriu-zis, a eliberat ceva întru esența sa proprie. A salva pământul este mai mult decât a profita de el sau chiar al trudi. Muritorii locuiesc în măsura în care primesc pământul ca cer.”   Pe parcursul acestei întâlniri am ales să medităm împreună la memoria spațiului sacru. Aceasta și pentru faptul că pe zi ce trece, oamenii încep să nu mai aibă nimic sfânt, aproape nici un loc de pe fața pământului nu se mai bucură de aura sacralității. Oamenii intră fără niciun fel de atenție, fără nici o grijă, fără nici o noblețe, fie că e vorba de mănăstire, că e vorba de muzeu, că e vorba de școală, de o răstignire de la răspântia drumului, de o biserică.   

Ziua de 27 septembrie este dedicată pomenirii solemne, liturgice, a unuia dintre cei mai de seamă cărturari și oameni de cultură ai neamului românesc, anume Sfântul Antim Ivireanul. Marele tipograf, marele om de cultură, marele păstor de suflete și, în același timp, martirul care cu moartea lui, cu slujirea lui, cu darurile lui de artist, tipograf, artist în sculptură, în modelarea cuvântului, în învățarea limbilor străine, în slujirea poporului lui Dumnezeu, a înnobilat, și înnobilează, cultura și spiritualitatea românească.  În ziua pomenirii sale, am găsit potrivit să ne readucem aminte de darurile, de prezența și de biografia excepțională a Sfântului ș vrednicului de pomenire Antim Ivireanul.