Adrian Munteanu - amsonete

TĂCEREA CLIPEI                            lângă mare Tăcerea clipei a-mpietrit câmpiaS-a scurs din vene năucite vinul,Iar flinta verii a scuipat veninulDe fierbinţeală, amuţind vecia. Aruncă ziua către stânci seninul,Oprind din zborul tandru păpădia,Clipeşte stins din minaret geamia,Îşi plâng delfinii înspre larguri chinul. Cuprinsul palmei peste pietre frigeŞi soarele e doar un veşted disc.A prins sirena mărilor să strige Cioplind din albul val un obelisc.Sămânţa serii în nisip se-nfigeŞi mierla-şi varsă patima din plisc. 

  În umbra zilei aripa se-mplântă Şi-acoperă uimirile cu pana.   Un strigăt stins îmi sfredeleşterana   Iubirilor ce nu mă mai frământă.    Lumina stinsă-şi leapădă sutana   Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.   Talaz fugar pe mal se ia la trântă   Cu liniştea ce-mi pustieşte dana.    În iarbă-ngenunchez şi-mi ceriertare   Cărărilor ce le-am urcat pieptiş.   Un fir de iarbă-nfige în uitare    O sabie cu-nsângerat tăiş   Şi pasărea rămasă-n aşteptare   Îmi tăinuieşte-adâncul dinfrunziş. 

OPREȘTE-TE! “dacă aţi avea credinţă cât un bob de           muştar, aţi muta munţii din loc“                                                               Iisus Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!   Ce rost am eu în lumea asta largă,   Ce val din mine stânca o s-o spargă,   Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?    Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă   Invidia. Să-i pregătesc arestul   În care nu-şi mai poate scrie testul   Tremurător în carne, ca o vargă.    Să smulg Trufia spornică-n risipă   Şi Îndoiala să o prind din mers,   Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;   Să mă citesc în spaţiul unui vers.  Destul ar fi să cred în mine-o clipă.  Aş deveni stăpân pe univers.

Când am deschis pe negândite uşaCe a scâncit prelung şi fără clanţăAm auzit din casă o romanţă.Lângă uluci a apărut mătuşa. Unchiaşul, cel ce fuse ordonanţă,Clipeşte hâtru, scormonind cenuşa.Stă într-un colţ întunecos păpuşa,Dar amănuntul n-are importanță. Rostesc: hello, cum o mai duci bătrâne?- Ce să mai fac? Genunchiul m-a durut!Pe-un dinte strâmb un geamăt îi rămâne. Mătuşa spune: e un prefăcut.- Ia spune-mi drept - o-ntreb - că nu se pune:Câte-un drăguț mai ai la aşternut?

  Eram un râu, lucire străvezie,  Plângând tăcut. Un ciot luat de valuri.  Eram o floare dănţuind la baluri  Cu-n fir de iabă-n margine de glie.   Eram un păstrăv îndreptat spre maluri,  Ca să-şi aleagă-n tainiţi o soţie  Şi-o pasăre scăpată din robie  Trasând pe cer aceleaşi ritualuri.   Eram o lume prinsă-n ecuaţii,  Urzind prin colţuri sumbrul ei complot  Şi ancorată-n ternele-i fixaţii.   O clipă doar, în sacrul meu chivot,  Plecam din trup, mă-mprăştiam în spaţii,  Eram în toate, devenisem tot. 

PUTREDE CUVINTE   Clădesc cetăţi din putrede cuvinte. Silaba în mortarul gurii slute Se pierde trudnic în incerte cute, Urzind pe trup nevolnice veşminte.   Măcel de vorbe! Nu pot să ajute De glasul sterp să leg o rugăminte. Se năruiesc în cuget şi în minte, Planând spre hău de pe pustii redute.   Talentul meu de-a traversa asceze Nu e decât o predică în gol, Căci vreau să-nalţ un gând pe metereze   Dar mă încurc în umbre strânse-n stol. Urc doar atât cât poate să dureze Hotarul meu, uitării dând obol.

la spitalul de oncologie   ai cum mă-nţeapă-n ochişori mămică să stai cuminte pui că o să treacă te ţin în braţe strâns să nu îţi facă nici un balaur rău nu-ţi fie frică maică ce trenuri lungi parcă se-apleacă şi prin tunele ziduri strâmbe pică parcă mi-a rupt aripa o alică şi m-a-nţepat un vârf desprins din teacă ca ceara-i este chipul şi-n orbite două lumini mai pâlpâie precar în fibra-i slabă se muncesc termite să roadă licăr veşted din amnar neputincioasă hulă-n vreri rănite aş vrea s-aprind un foc dar nu e jar

eu fluturele-alunec în fântână ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul n-am timp să-mi chinui trupul întrebându-l ce vaier lung pe-antene se îngână n-am cal de foc pe care adăpându-l să-l fac să urce-n slăvi pe ghizduri până și-ar împietri copita pe o rână ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul ce–i până jos ce tihnă necurată unde e luciul unde-i un năvod să frâng în el căderea doar o dată nu tremură nimic sub lânced pod... pe fund nu-i apă nu e nici o pată... plonjez în gol şi mă strivesc de glod

“dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar, aţi muta munţii din lloc" Iisus  Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!  Ce rost am eu în lumea asta largă,  Ce val din mine stânca o s-o spargă,  Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?      Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă    Invidia. Să-i pregătesc arestul    În care nu-şi mai poate scrie testul    Tremurător în carne, ca o vargă.      Să smulg Trufia spornică-n risipă    Şi Îndoiala să o prind din mers,    Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;     Să mă citesc în spaţiul unui vers.   Destul ar fi să cred în mine-o clipă.   Aş deveni stăpân pe univers.

un fluture o floare o furnică o pasăre o flacără câmpia un deal o vale fluviul şi vecia izvoarele şi marea o amică un drum o creangă frunzele şi via un avion ce tocmai se ridică copilul cel poznaş luat de chică măicuţa cartea pixul şi hârtia uliţa strâmtă tatăl meu şi masa fântâna şi un bal ţinut cu fast un peşte prins în râu adânc cu plasa biserica şi-un preot bun şi cast feciorul meu şi fiica soaţa casa acestea-s daruri restul e balast    

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul? În cuib zănatec, în amurg de ceară?Unde-ţi aşezi piciorul să nu piarăUrma fierbinte ce-mi ucide ceasul?Cum ai învins râvnirile de fiarăCe-au despicat pădurile cu pasul,Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masulLa umbra coapsei tale de fecioară?Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,Bea din potirul brumelor nectarŞi din căuş de patimi apă vie,Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,Să te zidesc curată-n temelie, Aceeaşi Ană, pe un nou altar.  

Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute.De pe rotundul buzei prind să zboare,Dar zvonul lor până la mine moare,Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.Rosteşti un gând. Privirea-mi trecătoareDescrie-n jur haotice volute.În încăperi de mii de ani ştiuteDeschide trist fereastra spre uitare.Mă plimb tăcut prin dimineţi străineCopil firav sau visător cărunt.Privesc drumeți ce vor să ți se-nchine,Neliniştea din fibre o înfrunt,Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine,Când nu-nțeleg o clipă cine sunt? 

          "Nu va rămâne piatră peste piatră!"...             Am râs de el, de vorba lui smintită.          "Torenţi de foc v-ajung, gust de pirită!"...             Ce născociri în gura lui ce latră.           "Furtuni se nasc în iarba necosită!"...              L-am biciuit în vuietul de şatră.           "Striviţi veţi fi, zdrobită orice vatră!"...              În urmă las făptura lui pierită.              Trăiesc la fel, în fadă răvăşire,              În zbaterea de-a fi pentru a fi,              În necurmata, dulcea amăgire              Că încă-s viu, că încă pot trăi.              Nepăsător, alung o prevestire.              Astfel devin o umbră într-o zi.   

antisonet 2    Când să parchez în faţa casei mele,  Văd locul ocupat şi nu m-ajută  Privirea calmă, Intru în derută.  A fost o zi cu-o sută de belele.    Vine vecinul, cel bolnav de gută.  - A cui e rabla? zic, pornit pe rele.  Simt că mă ia pe loc cu ameţele.  - Sunt musafiri la numărul o sută.    - Şi chiar la mine s-au găsit să steie,  Să nu-mi pot pune roata lângă scări?  - Câte bordeie-atâtea obicee!    Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.  Din portbagaj apuc nervos o cheie... . Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

 prea strâmt e locu-n camera trăirii abia-mi pot duce mâna către gură ochi reci din storuri liniştea mi-o furăși vaietul a gâtuit zefiriidoar până către ziduri se îndurăsă se întindă-n umbră trandafiriireci şovăieli în tainele priviriiîmi sfâşie nădejdile cu urăprăfoase molii rod brocart de viseși carii au pătruns în gândul mutsă-nceţoşeze ploapele deschisecu greu ridic opaiţul de lutsparg geamul cuştii cu mişcări deciseși sorb răcoarea mărilor tăcut       

dintr-un cotlon un boschetar råsare îți face semne îndoindu-si bratul ce te ginesti mai bine pupå-mi mațul și vorba asta în adânc te doare te-ai repezit să-i prinzi gâtleju-n latul mâinilor tale alt sfrijit apare ți-a dat cu-n drug în cap så te doboare o clipa doar ai inspirat nesațul acestui aer ce-și oprise zborul ce-nalt e fagul își îndreaptă-n jos crengile frânte să îți dea onorul din bolți ca plumbul curge roșu sos și-ți spui atunci când te-a luat cocorul spre cerul trist că lumea e pe dos

  Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare. De zece ani străbatem lungi trasee, Pe unde-a dat prin bozii de-o idee Şi colţul ierbii-nviorat răsare.   A fost întâi năvalnică scânteie, Să prindă-n zbor un flutur în mişcare. I-aş ridica din dor de el altare, Pe unde-a fost, la margini de alee.   Despre acel ce mi-a păzit fiinţa Nu ar ajunge să aştern un tom. Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.   Mai e acum o creangă nu un pom. Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa, Dar mă întreb: e câine sau e om?

O pasăre din mine se ridicăZbătându-se la uşa colivieiÎn care am supus-o agonieiDe-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,Am vrut să-mi cânte cu făptura-i micăÎngenunchiat pe firul de arnicăSă aţipesc la pragul veşniciei.Desfigurată îmi rânjeşte soarta!Ce frig mai e în suflet şi ce gerCând înţeleg cât am greşit cu artaDe-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta, Din gând pierit urcaţi-le pe cer!     

vorbe urzite, liniştea din spaţii culcată-n magma setei de-a cunoaşte, când spelbul retor se zbătea să caşte o gură strâmbă debitând oraţii. vorbe rostite zborul ce se naşte din coasta spaimei implorând mutaţii, vorbe măiestre declanşând ovaţii, când vanitatea pe artist îl paşte, vorbe de duh şi vorba care doare, zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi un mal torid şi altul de răcoare, vorba fântână ca să poţi zidi. cu toate fac din vorba care moare un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui    

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,Dar mă afund în propria-mi durere.Înţepenesc în scheme austere,Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.Nu mă disting prin rang şi prin avereŞi nici prin gestul aprig al voinței.Lovesc tăcut în poarta cuviinţeiCe nu-mi primeşte bruma de plăcere.La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,Dar nu primesc obolul aşteptat.Păşesc timid, cu patima învinsă,Dar am decis să urc eliberat.Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,Din cioburi să compun un trup curat. 

Scriu un sonet. Deplină amăgire  Că prin canon mai liber mă voi face. Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place, Modest cârpaci de vorbe şi iubire    Un gând buimac într-un ungher îmi zace Şi nu-i găsesc firava limpezire. Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire Şi mă aruncă-n lumile opace. Trec voci cerşind cărarea neumblată, Dar altele, urlând, ademenesc Cu zarea lor etern împurpurată. Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc, Nu-mi amintesc de mine niciodată. E semn profund că-ncep să mă trezesc.

  Tu cel ce cauţi taina într-o filă  Cutreierând neistovit izvoade  Şi năzuieşti spre-adâncile monade  Spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă?    Tu cel ce-ntinzi necercetate nade  Pe luciul apei, curgere fragilă  Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă  Prin ochiul gol al vastelor năvoade    Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline  Cu-n singur fir de iarbă din ogor  Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine    În duhul frunţii, vag şi temător,  Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine  Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?

Lumini fecunde, şoapta nerostită. Adulmecăm minutele necoapte.  Dansez cu ea, frumoasa mea din noapte;  Atingere lascivă, ostenită.    Îmi spune că e frig. E-un cer de lapte.  Scot haina şi i-o dau, pe trup sortită.  În jurul nostru clipa nesfârşită  Se-aruncă-n gol, înveşmântată-n şoapte .    O însoţesc. Icoană luminată.  Stă singură-n odaia de pe mal.  O părăsesc în noaptea nevegheată.    A doua zi revin în ceas oval  La geamul ei de linişte visată.  Doar o bătrână e...şi nici un val.  

Un vagabond, pe-o stradă cenuşie,Cotrobăia-n gunoi cu stăruinţă.De vă surprind, vă cer îngăduinţă,Dar l-am adus în casă, neam să-mi fie.Dorind să-l văd ca oricare fiinţă,Eu faţa i-am spălat cu frenezie,L-am parfumat, mai chipeş să se ştie,Cât mai gătit s-arate cu putinţă.Veşminte noi îi pregăteam, de gală.Avea să stea pe-un scaun ca-ntr-un jeţ,Dar a mânjit ingrat întreaga salăPe care eu puneam atâta preţ.N-am reuşit să-l fac bărbat cu falăÉl a făcut din casa mea coteţ. 

 În grajd Joiana gata e să fete  Şi porcul Mişu stă cu paiu-n gură.  Mai am trei curci şi-o raţă-n bătătură.  Vărul Năică vrea să-şi lase plete.    Gîndeşte tata iar la băutură.  Sătul de coasă vrea să se îmbete.  Cu Bonux mama o să scoată pete,  În Sportul scrie că un meci se fură.    La anul, gata, nu plecăm cu vize.  Bocancul stâng mă supără la mers.  Bolnav de gută unchiul face crize.    „Haideţi la vot !” de ploi pe zid s-a şters,  La TVR au început „surprize”.  Pe cerul gri s-a rătăcit un vers.

Cuvânt confuz, cenuşă călătoare Ca cearcănele castei crinoline Curma cabala crudelor canine, Cântând canonul, căutând candoare.   Cartea citită ciob confuz conţine Cât consonanţa cucerind culoare. Calc creanga-n colbul calpelor covoare, Când cerul clipei cobora coline.   Ce caldă ciută clatină cleştarul Cernitelor consoane care cos Conturul crucii căutând chenarul   Cucernicelor corzi cu chip ceţos! Cuibul candid, cutremurând calvarul, Croia cuminte chipul cuvios.

Spune-mi spre seară te iubesc. Odată. Cum nu mi-ai spus de când te am în sânge. Nu vezi că-s trist şi răsuflarea-mi plânge Sub coapsa ta în chinuri frământată?   Toarnă cuvântu-n mierea ce se strânge În cupa tainei îndelung păstrată, Ca să-mi cuminec clipa alinată Cu azima ce între noi se frânge.   În timp ce ruga n-a sfinţit havuze, Din degete s-au revărsat poveşti Şi-n peşteră, umbros lăcaş de muze,   Mi-am aşezat hotarele domneşti. N-ai împlinit un zbucium scris pe buze. Mi-ai arătat cu trupul că iubeşti.  

Sonetul meu s-a ridicat pe schele, A ros din tihna anilor şi-a minţii, Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii, Tânjind să smulgă lenea din prăsele.   Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii. S-a copt în umbra vrerilor rebele; A devenit  fântână din castele, Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii.   Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie Decât un vârf de paloş înroşit În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie   Cu slova smulsă trupului sleit. Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie Abia târziu un rost mi-a hărăzit.    

De ce mai scriu sonete azi, când veacuriDe gesturi tandre-au devenit istorii,Când melosul suavelor prigorii A fost ucis în silnice atacuri? Ca să mai simt parfumul fin al florii,Să urc visări de taină în hamacuriŞi magice săruturi din iatacuriSă le prefac pe toate în victorii. Ca să-mi cultiv râvnirile ascunse,Uitate-atât sub un tărâm anost,Prin văgăuni cu umbre reci împunse De gândul blând, cel ce cândva a fost.Zvârlind poveri în bezne nepătrunse,Mai scriu sonete, să-mplinesc un rost.

Talaz de oameni, menajere-n ţoale Obraznice prin dezgoliri de pulpe, Adolescente jinduind să-ntrulpe Femei mature de la sfârc la poale.   Nu-i nici un loc pe bănci. Priviri de vulpe Trimit săgeţi. Răspund cu-n zâmbet moale, Să nu-mi aşez trăiri pe stânci domoale, Ca să-mi preschimb traseu-n mii de culpe.   Târziu dispar. Rămân să-mi urc ţinutul Printre mirări din ochi de prunc nătâng. Am pus sonetul pe hotar drept scutul   De istoviri, în veci să nu mă plâng. L-am zămislit pe-alei şi-mi e avutul Ce-ntr-un târziu m-am nevoit să-l strâng.  

În pârgul toamnei mi-am găsit soţie. Nu-i de pe-aici, dar nici de prea departe. De unde-au scris uimirile o carte, Tăind adânc din simetrii felie.   I-am dăruit şirag din şapte arte, Acorduri şapte prinse-n pălărie. În părul ei de aur pur adie Vocale dulci şi voluptăţi deşarte.   Sublimă-n trup, cu glasul de cristaluri, Tremurătoare-n puf de păpădii, Mi-a fermecat simţirile la baluri   Cu pasul ei, cu şoaptele ei vii. Iubitei rime, zâna mea din valuri, Îi voi rămâne mire pe vecii.

Când să parchez în faţa casei mele, Văd locul ocupat şi nu m-ajută Privirea calmă. Intru în derută. A fost o zi cu-o sută de belele.   Vine vecinul, cel bolnav de gută. - A cui e rabla? zic, pornit pe rele. Simt că mă ia pe loc cu ameţele. - Sunt musafiri la numărul o sută.   - Şi chiar la mine s-au găsit să steie, Să nu-mi pot pune roata lângă scări? - Câte bordeie-atâtea obicee!   Îmi vin în cap o mie de-ntrebări. Din portbagaj apuc nervos o cheie.... Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

      Îneacă-mă-n sărutul ce ucide,       Acoperindu-mi ochii cu fiinţa.       Deschide porţi să bântuie dorinţa       Pe-nvolburate pajişti cu silfide.   În pat să-ţi lepezi caldă cuviinţa       Şi sânii dornici de-ncleştări avide        Să îi frământ cu palma ce decide       Cât de fierbinte-i carnea şi putinţa.         Desfă cuibarul tainic să pătrundă       Un aprig lup ţinut prea des închis, Până va da-n adâncuri de o undă   Ce ne azvârle clipa în abis. O istovire dulce ne inundă       Şi aţipim la umbra unui vis.       

        Între Nu și Da Ne dăruim vlăstarului iubirii.Eu îl silesc să intre în canoane,Tu îl fereşti de spaime şi de toaneŞi îl îmbraci în haina primenirii.Severitatea mea în largi amvoane,Dospind precepte peste legea firii,Blândeţea ta, dând liber frâu porniriiDe-a contura din dor şi joc icoane.Gândesc la două talere de ceaţă,Contururi vagi de suflet ce-or purtaAcea Balanţă Cosmică pe viaţăÎntre un NU şi mai apoi un DA.Un echilibru clipa ne-o răsfaţă:Înţelepciunea mea, Iubirea ta. 

Ţâşnesc în buza serii artificii. Ah, pân-aici mi-a fost, la o adică! Îmi sare-n braţe câinele de frică Şi intră-n casă-ngrijoraţi amicii.   În piept bătaia pulsului indică Loviri de gong, de parcă-s plin de vicii. Ce fel de rost e-acesta, ce servicii Să slobozeşti catran ca pe-o alică?!   E zi festivă. Gloanţe-mpuşcă cerul De parc-ar fi trasate în orar. Alungă norul. Se porneşte gerul   Şi nu am lemne-n sobă şi nici jar. Pândeşte-n colţ de laţ sătul hingherul. Beau ceai sălciu din frunze de arţar.

Abrupt atac arípă amuţităAmorfe-accente aspru amputateAdăpostesc apusuri amânateAvând alături arma aţintităAfinităţi adesea admirateAur ascund alica aţipităAcea arcadă amplu alungităArdea alcoave-acerb asediate.Atent ascult aceeaşi abordareA acoladei axului astralAmurgurile asfințesc altareActinii-albastre au ajuns avalAdevereşte-ardenta alternareAcord adus aproape abisal

 - Unde mi-e mama? Unde-i este locul? Pe înţelept copilul îl descoase. Şi i-a răspuns, cu vorbele-i mieroase: - În ţara-n care mai domneşte focul.   Trist a rămas vlăstarul. Stânci hidoase Apar în zare. - Unde mi-e norocul? Se-ntreabă pruncul, prelungindu-şi jocul. - Pe-un ţărm în care dorm oştiri de oase.   Ca să te-nalţi şi piscul să te ţină, Ucide Taurul în noi pitit, Zdrobeşte şarpele ce o să vină   Si-ţi vei găsi măicuţa. L-a privit. Bătrânul devenise o lumină. A tremurat în ram şi a pierit.  

prea strâmt e locu-n camera trăirii abia-mi pot duce mâna către gură ochi reci din storuri liniştea mi-o furăși vaietul a gâtuit zefiriidoar până către ziduri se îndurăsă se întindă-n umbră trandafiriireci şovăieli în tainele priviriiîmi sfâşie nădejdile cu urăprăfoase molii rod brocart de viseși carii au pătruns în gândul mutsă-nceţoşeze ploapele deschisecu greu ridic opaiţul de lutsparg geamul cuştii cu mişcări deciseși sorb răcoarea mărilor tăcut 

De ce-nnegresc o coală de hârtie?

A sângerat o toamnă care pleacă Din lumea asta veșnic în derută Și-am coborât uimit aceeași rută Pe care vremea-n hăuri se îneacă.   Mă văd bătrân, aproape de o sută, Apoi bărbat tăiș scoțând din teacă Și tânăr brad căznindu-se să treacă Prin ploi și vânt urlând de pe redută.   Adolescent, am revăzut prin ceață Iubiri tăcute, spaime ce mă rup. Am coborât avid în dimineață   Și iată-mă copil cu dinți de lup. Acum când viața mi-a trecut prin față, Mai pot spera să dobândesc un trup?

Se-nalţă bradul. Singur stă şi-aşteaptă,  Fără să ştie ce va fi să vină  O rază frântă, implorând lumină,  Viforniţa muşcând din el nedreaptă?    Doar stânca albă e cu el vecină.  Priviri de muguri către ea îndreaptă  Şi-o creangă-n cer a mai suit o treaptă,  Desferecând izvoare de răşină.    Departe-i drumul. Cerbul nu-l întrece  Şi poarta lumii a deschis visând,  Înveşmântat cu brumă-n noaptea rece    În preajma unui tron în slavă stând,  Al norilor ce nu mai vor să plece.  Dar primul trăsnet va veni curând.

- Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,Pentru-a ieşi din trupul meu afară.- Ce-i mai urât în lumea ta ternară?Adu-mi răspunsul, vino c-o idee!M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,Am colindat - aprinsă odisee -Pământ şi spaime, gânduri de femeieŞi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde.- Eu ştiu răspunsul! spun. Ura-i mai rea.Aştept acuma cheia!...Nu-mi răspunde.Tăcere doar în trup de catifea.M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde:Tăcerea e eternitatea mea.   

  Stăpân mă cred pe tainele naturii   Când rup o creangă sau strivesc o floare,     Când gâza-n palma-nţepenită moare,     Când storc un fruct  în cerul fad al gurii.     Dar n-aş putea s-aduc o zi cu soare,     Să schimb în ger răsufletul căldurii  Şi-n labirint tocmirile nervurii   Înşerpuite-n frunza călătoare,    Să poruncesc vulcanului să tacă,    Să fiu din hoţ un bun samaritean,     Sălbatic vânt în blând zefir să treacă,    Cutremurul să-l fac domol alean      N-aş reuşi. Vigoarea zilei pleacă.      Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean.

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul? În cuib zănatec, în amurg de ceară?Unde-ţi aşezi piciorul să nu piarăUrma fierbinte ce-mi ucide ceasul?Cum ai învins râvnirile de fiarăCe-au despicat pădurile cu pasul,Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masulLa umbra coapsei tale de fecioară?Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,Bea din potirul brumelor nectarŞi din căuş de patimi apă vie,Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,Să te zidesc curată-n temelie, Aceeaşi Ană, pe un nou altar.    

  Să nu mai văd cum umbra-ţi se prelinge Printre coline, sărutând amiaza Şi din înalturi asfinţeşte raza Ce-n tihna crucii din altar învinge?   Să nu mai simt cum ne-mpresoară oaza Pădurilor şi umbra lor atinge Bătrânul Şchei când peste uliţi ninge De se opreşte-n neştiuturi fraza?   Vom adăsta mereu în toamna blândă, Cu truda-n sânge, depănând poveşti; Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă   Să ducă-n taina cerurilor veşti. Ce simplu spun: mi-eşti drag! Ne-am pus osândă Să traversăm vecia în caleşti.

Adrian Munteanu - poet, actor, performer

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.Cuvântul mă mai crede o epavă.Reînnoit la mijloc de octavăNu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.E frig destul pe-a sufletului navă!Prin carotidă se preling cutume.Consoanele nu-s tată şi nici mumeAtâtor clipe subţiate-n lavă.De unde-atâta verticalitateCând glasuri te-nconjoară şi te ard?Dar eu rămân şi cred că se mai poate,Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,S-a scurs în ochiu-n care se mai zbateUn timp ascuns sub strat aprins de fard.  

Iubirea mea de linişte deplinăApare-n trup din legi mereu înalte.E o iubire neoprită-n halte,Îmbietor de tandră şi senină.Nu caută-ntrupări din strâmbe dalte De picurat pe suflet în surdină,Nu se revoltă fără nicio vinăPe cei ce vor în scări de foc să salte,Nu osteneşte-n sine, nu abundă În rod gustat mereu ca antidot.Întinde-n gând cărări, ca să le-ascundăDe tot ce vreau să-mi amintesc şi pot.Iubirea mea de linişte profundăMai crede totul şi îndură tot.  

Rostogolit prin colb, strivit prin spaţii Sub ghilotiona razelor impure, Izbit de vânt tăios ca o secure, De-un anotimp ce-a îndurat mutaţii,   Ieşit târziu la streşini de pădure, Privind trufaş, ca să primesc ovaţii, Iubind orgii cu târfe şi libaţii, Insinuat printre zidiri obscure   Pe-a libertăţii frânghie îngustă Mi s-a părut că dănţuiesc şi tac, Că nu mă-nving uitări urlând prin pustă.   M-am tolănit pe-un instabil hamac Cu viaţa-n jur şi moartea-n trup, injustă, Neîmplinit de-a pururi, sfânt şi drac.  

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri din tablă sură înfruntând furtuna nu îl înmoaie vipia nebuna  nu se încurcă-n oarbele desişuri  de sus oraşul pare văgăuna  în care surzii îşi înfig tăişuri  un soi ciudat de umbre şi hăţişuri  în care scurmă necurmat minciuna  dar casa mea bătrână şi-a dus veacul  şindrila curge moale în răstimp  rugina groasă mi-a tăiat hamacul  mă încovoi sub orice anotimp  şi peste noaptea ce-a pornit atacul  picioarele mi s-au desprins de timp